„Tănase Scatiu” – cronică de film

     Ecranizarea operei lui Duiliu Zamfirescu — în cazul de faţa «Viaţa la ţară» şi «Tănase Scatiu»—mi se pare o întreprindere pe cât de anevoioasa pe atât de temerară. Literatura acestui sensibil observator al unei anume «vieţi la ţara» are infinit mai multă atmosferă decât vigoare epică, mai multă sugestie decât sens direct, mai mult parfum, un parfum dulce, desuet-nostalgic, decât substanţă de idei. Era, deci, nevoie de o citire anume, printre rânduri, în stare să descopere, sub aburul fermecător al nostalgiei, pamântul ferm al unor sensuri ferme, conturul real al acelei lumi din care nu s-a păstrat decât o imagine, şi ea vagă, fantomatică. Scriitorul şi scenaristul Mihnea Gheorghiu s-a încumetat să facă această muncă de desţelenire artistică şi, cu o profundă înţelegere pentru textul literar şi subtextul său, a reclădit opera lui Duiliu Zamfirescu într-o dimensiune nouă, mai generoasă, de in­terpret peste timp al semnificaţiilor existente şi posibil existente într-o operă literară. Scenaristul a păstrat atmosfera, dar construind sub ea o linie nouă de forţă epică; a respectat sugestia, dar întregită de sensuri precise şi precis direcţionate; a ocrotit parfumul de «fin du siècle la conac», dar făcând din el învelişul unui miez dur, aproape brutal de substanţă socială. Astfel, din această jumătate de drum spre film care este scenariul, litera­tura lui Duiliu Zamfirescu nu numai că nu a fost păgubită de frumusete, dar a câştigat în consistenţă.
     De la această jumătate de drum încolo, filmul devenea posibil dar nu sigur. Pen­tru ca el să devină sigur —sigur în sensul unei realizări adevărate —se cerea o nouă citire, cinematografică, pe cât de precisă pe atât de nuanţată. Regizorul Dan Piţa acoperă această cerinţă cu o pricepere rară şi un simţ cinematografic sigur. El şi-a construit filmul pe principiul acumu­lărilor de sens, de ritm, de substanţă, dinspre o atmosferă blajină, aproape adormitoare de viaţă la conac cu domnişoare în rochii lungi şi umbreluţe de dantelă, în­conjurate de domni distinşi şi bine crescuţi —binecrescuţi la conac sau binecrescuţi la Paris — o viaţă cu probleme fixe şi evenimente la fel: moartea bătrânilor, mări­tişul fetelor, al fetelor tinere, al fetelor mai coapte, plimbări cu şareta şi chicoteli copilăreşti în foişor, mese strălucitoare şi probleme de moşie rezolvate cel mai adesea printr-o căsătorie mai mult sau puţin salvatoare. Pe scurt, viaţa unei lumi contradictorii care a avut cândva aspiraţii de nobile idealuri, dar trăieşte în profund dezacord cu acele idealuri, viaţa boierilor mari şi mici de la sfârşitul secolului trecut. În această viaţă idilică, dar cu grijă şi fi­neţe dezidealizată, pătrunde încet valul conflictelor sociale. Al conflictelor dintre boieri şi arendaşi, dintre boierii vechi şi cei căpătuiţi, dintre boieri şi ţărani. Cu foarte multă atenţie la dozajul nuanţelor, regizorul înmulteşte suma conflictelor până când imaginea roză a domnişoarelor în crinoline se şterge şi sentimentul idilic sare în ţăndări. Dinamita care-l pulveri­zează poartă chipul lui Tănase Scatiu. Acel prototip al arivismului social din epo­ca respectivă, brutal, avid de putere ma­terială şi socială şi total inconştient de rolul pe care urma să-I joace, rol de cuţit pătruns până la os în carnea unei clase de asupriţi. Orice epocă de oprimare naşte asemenea cuţite, le naşte legic şi această legitate este, în filmul de faţă, foarte con­vingătoare. Autorii acordă o mare impor­tanţă portretului acestui Tănase Scatiu, privit şi înţeles ca un rău incitant, un vio­lent generator de violenţe. Ei desfăşoară relaţia dublă dintre Scatiu şi boierii «de viţă», dintre Scatiu şi ţărani, într-un cres­cendo magistral; urmăresc, cu o lucidi­tate şi ea dublă, de psihologi şi sociologi, ciudata «colaborare» dintre batrânul Mur­guleţ şi ţărani întru doborârea duşmanului comun. Şi scriu, într-o secvenţă cinema­tografică — după parerea mea, antologică — cea finală, în care trăsura fără vizitiu poartă cadavrul bătrânului Murguleţ peste câmp, în timp ce pe alt câmp Tănase Scatiu este ucis de ţărani, o pagină ade­varată de istorie socială. Pe pământul acela, îndelung muncit de mulţi şi aspru exploatat de puţini, dispar în acelaşi timp două lumi înrudite şi învrăjbite în egala măsură. Diferenţa dintre ele este sugerată subtil prin felul dispariţiei: batrânul Murguleţ moare «aristocratic» în trăsură, Tănase Scatiu moare pe pământul care nu-i mai ajungea, pământ transformat în clisă de ploaia mare, venită parcă dintr-o nevoie de curăţenie, de purificare. Cântecul celor trei rapsozi întregeşte sensul acestor morţi, îl întregeşte firesc într-o mişcare rotundă de încheiere de ciclu. Suntem departe, foarte departe, de nostalgia vieţii la ţară, suntem în sensul adânc social exis­tent în stare de hibernare în acea nostalgie. Dacă din punctul de vedere al ideilor ne aflăm în perspectiva unor oameni care înţeleg azi acest conflict, din punctul de vedere al atmosferei — mai ales în prima jumătate a filmului — ne aflăm în plin univers Duiliu Zamfirescu. Decorurile, excelentele, migăloasele decoruri ale lui Helmut Stürmer, gândite până la ultimul detaliu de viaţă, gândite nuanţat pe psihologia personajelor care trăiesc şi respiră în ele; costumele Lidiei Luludis, rafinate, uneori poate de un rafinament excesiv, dar în general apte să «întregească» ex­trem de fotogenic personajele; imaginea creată de Nicolae Mărgineanu, frumoasă dar nu estetizantă, căutată dar nu «fă­cută», ci căutată în sensul bun al cuvân­tului, în sensul expresivităţii fiecărui ca­dru, imagine vie, concretă şi exactă a lumilor ce se înfruntă şi se confruntă în interiorul filmului; coloana sonoră sem­nată de ing. Bujor Suru, sensibilă şi sensibil creatoare de atmosferă, în care muzica lui Adrian Enescu se insinuează discret şi cu atât mai eficace, totul este gândit să sublinieze atmosfera originară, atmosfera Duiliu Zamfirescu, dar din nou şi cu încăpăţânare regândită, împlinită de sensurile noi, cinematografice.
     Am lăsat la urmă distribuţia pentru că ea mi se pare că a fost — după găsirea tonului general — lucrul cel mai dificil în acest film. Dificil, pentru că la Duiliu Zamfirescu, pe lângă figura precis contu­rată a lui Tănase Scatiu, restui personajelor par vagi, sunt mai mult povestite decât puse în acţiuni precise, mai mult «psiho-logizate» decât trăite. Cred că n-a fost deloc uşor pentru actori să le găsească conturul exact, trăirea reală, carnea consistenţa. N-a fost uşor, dar nici imposibil. Dinu Murguleţ în «mâna» lui Vasile Niţulescu capatâ, mai ales pe linia dramatismului, o greutate specifică net crescută faţă de personajul literar. Eliza Petrăchescu aduce, cu forţă cunoscută, mamei Scatiului, un plus binevenit de lăcomie şi şiretenie senilă. În interpretarea Cristinei Nuţu, Tincuţa —mai ales în cea de a doua jumătate a filmului — dobândeşte un surprinzător contur tragic. Saşa, aşa cum ne-o înfăţişează Cătălina Pintilie, are francheţea şi forţa personajului cunoscut, dar şi o frumoasă vulnerabilitate feminină care o ţine departe de imaginea unei fete batrâne, pricepută în ale agriculturii. Sub trăsăturile lui Andrei Csiky, Matei Damian are eleganţa şi oboseala boierului trăit la Paris, dar şi aerul uşor desuet de «ultim mohican» al unei clase în asfinţit. Dan Nuţu acoperă convingător şi cu dezinvoltura cele doua vârste ale tânarului Mihai, rol deosebit de ingrat prin sărăcia datelor iniţiale. Rodica Tapalagă şi Carmen Galin reuşesc, în aparitii puţine, două mici bijuterii actoriceşti. Numărul forte al acestei distribuţii este însă Victor Rebengiuc în rolul lui Tănase Scatiu. S-ar putea replica: Tănase Scatiu era din pornire un personaj puternic, aşa încât... Este adevărat, Tănase Scatiu era din pornire un personaj puternic. Victor Rebengiuc face din el o «bombă». Tănase Scatiu avea încă din pornire liniile precise. Victor Rebengiuc le face tăioase.  Tănase Scatiu era din pornire un necioplit cu forţă, o forţă care stă în totala lipsă de scrupule. Rebengiuc face din el ideea însăşi de vulgaritate, de brutalitate, de violenţă. În interpretarea lui, Tănase Scatiu este brutalitatea nuanţată şi perfecţionată. Lipsa de scrupule mereu «perfectibilă», vulgaritatea la apogeu. O demonstratie de forţă şi subtilitate actoricească uimitoare.
     Şi o contribuţie strălucită la reuşita unui film.