Un cineast autentic nu se află niciodată în căutare de un limbaj. El ajunge să se exprime cinematografic, așa cum oricine se exprimă într-o limbă maternă. El nu optează pentru un limbaj și nu adoptă un limbaj. Limbajul cinematografic este ca și stilul, un dat, la care se ajunge printr-un metabolism incontrolabil, al datelor genetice și al celor de cultură.
Orice altă cale de ajungere la un limbaj cinematografic este falsă. Calea cea falsa duce la exprimări uneori căutate și prețioase, alteori sumare și precare, ca orice exprimare într-o limbă de împrumut. Gândim în limba maternă și facem tot în limba maternă. Limbajul cineastului vine din interior către exterior, pornește din adânc, de la problematică și urcă la suprafață în expresia sintetica a filmului. Nu se poate despărți modalitatea ideatica de modalitatea estetică în gândirea unui cineast.
Ca în oricare artă, și în arta filmului se vine cu o zestre genetica și cu o biografie spirituală corespunzătoare. Cu o biografie și nu doar cu o autobiografie. Pasiunea și vocația nu sunt de ajuns, să ferească soarta o cinematografie de cei cu vocație puternica și fără talent. Și să ferească aceeași soarta bună un talent veritabil de lipsa de vocație. S-au văzut și din astea.
Regia de film ca și scenaristică sunt domenii care, asemenea tuturor domeniilor artei, nu pot fi acoperite doar prin simpla cunoaștere a ceea ce se cheamă meserie. Aceasta asigură un stadiu primar de exprimare egală cu ceea ce ar fi alfabetizarea pentru un pretendent la literatură. Cunoașterea alfabetului le poate așeza în postura de cititor, dar nu și de scriitor. Cunoașterea meseriei filmului te poate recomanda drept un meseriaș cinematografic, adică apt pentru una din profesiile domeniului sau drept un spectator avizat. Dar nu ajunge pentru a fi creator de film. După atâția ani de experiență cinematografică mă întreb dacă aș ști să selecționez un tânăr candidat la regia de film... Ce poate ști acel tânăr, oricât de cinefil ar fi, ce este în fond această artă, atât de necunoscută pentru oricine nu o cunoaște dinlăuntrul zidurilor ei? Și când spun ziduri, nu mă refer la incinta studiourilor.
A iubi filmul ca spectator nu înseamnă deloc un argument pentru trecerea cuiva în postura de cineast. Un paradox: cineaștii nu sunt obligatoriu și mari cinefili.
Mai mult decât către celelalte arte, drumul către film este plin de semne de întrebare și e minat de surprize de tot felul. Acest drum poate duce și a dus de foarte multe ori nicăieri, chiar dacă acest nicăieri a însemnat câteodată chiar platoul de filmare. Cu sau fără avertismentele mele, știu că tot mai mulți tineri vor dori să se îndrepte către această arta. Experiențele nici unui părinte n-au scutit copiii de propriile lor experiențe. Probabil fiindcă nu numai un limbaj sau un stil nu se copiază, dar nici viața nu se copiază.
Și-o asumă fiecare. Și e bine că e așa.
