Ştefan Ciobotăraşu un Jean Gabin de limbă moldovenească

     

     Toate comparaţiile suferă pe lumea asta, dar cred că acest Jean Gabin de limbă moldovenească ar putea fi la fel de bine asemuit cu Wallace Beery sau cu Harry Baur, ca şi cu una din variantele în ghips ale lui Rodin pentru Balzac, sau cu un tată în care trăieşte propriul său copil; cu tot ce reprezintă forţă şi masivitate, ascunzând fondul unei rare sensibilităţi, una mai mult decât artistică, o sensibilitate aproape bolnăvicioasă.
     Sunt datele contrarii, capabile să descifreze excepţia şi disponibilitatea unui talent a cărui paletă coloristică, practic, nu are limite de la negrul cel mai opac până la albul cel mai violent. De la primarul din Setea Ia bătrânul dac din Columna, ca să exemplificăm cu filmele aceloraşi autori.      

     Portretul artistului poporului Ştefan Ciobotăraşu nu mi-I imaginez nicio clipă ca pe un omagiu scris într-o emoţionantă circumstanţă. La cei 60 de ani, sărbătoriţi nu demult, actorul s-a arătat foarte puţin festiv, mânat de aceeaşi sfântă autonemulţumire care i-a cizelat timp de 40 de stagiuni cu multă minuţie rolurile, la fel de tranşant, dornic de lucru, obsedat chiar de necesitatea unei partituri dificile, de compoziţia unui rol care să-I definească, să-I fixeze în evoluţia teatrului şi filmului românesc şi mai ales în propria-i conştiinţă.
     De puţine ori mi-a fost dat să văd un actor mai preocupat de mobilarea textului cu acţiune fizică, de reliefarea mişcării, de îmbogăţirea situaţiilor cu detalii semnificative, un atât de filmic interpret, stăpân în acelaşi timp pe expresivitatea macroscopică a scenei. Întotdeauna mi s-a părut că la Ştefan Ciobotăraşu funcţionează două talente înrudite şi distincte, două «eu»-uri, două personalităţi: una teatrală şi alta cinematografică. Trăsătura lor de unire o reprezintă instinctul firescului în rostirea replicii, autenticitatea şi vigoarea sentimentului. Actorul se consumă în fiecare moment, dăruindu-se total situaţiei cu o sinceritate care-i răscoleşte până în cele mai intime fibre resorturile temperamentale, cu o credinţă apropiată de uitarea de sine a fanaticilor. 

Ceea ce unii numesc în sens peiorativ «pompare de sentiment», capătă la Ştefan Ciobotăraşu dimensiunile şi fiorul miracolului, pentru că sub ochii înfriguraţi ai regizorului, sau cei somnoroşi ai maşinistului, în văzul privitorilor ocazional înghesuiţi în spatele aparatului, acest om se transformă de la un minut la altul, devine reprezentarea fizică a inspiraţiei, propulsează emoţii în toate părţile, se confundă cu personajul şi-i amplifică sentimentele transfigurându-le în fenomen artistic. La Străinul, în scena în care Sabin tatăl îi anunţă fiului său Andrei că «mama a plecat de la noi», la sfârşitul cadrului nu numai Ştefan lordache îl urmărea cu ochii în lacrimi, ci şi asistentele de machiaj, garderobierele şi secretara de platou.

     O uimitoare cunoaştere a omenescului în toate variatele lui înfăţişări a făcut ca Ştefan Ciobotăraşu să-I întruchipeze în peste 25 de ipostaze în cinematografie şi peste 300 în teatru, toate la fel de bogate în particularizări de «specific», de detaliu caracteristic, încât ai senzaţia că acest actor a trăit până acum nu şaizeci de ani, ci şaizeci de vieţi. Scriam mai demult că Fory Etterle are calitatea de a trece cu uşurinţă de la un personaj la altul, că «negativii» îi vin la fel de mănuşă ca şi «pozitivii». Filmografia lui Ştefan Ciobotăraşu confirmă şi amplifică (de la 20 la 25 de roluri) această rară performanţă. De la Desfăşurarea (1954) şi până la Războiul domniţelor (1969) filmele ni l-au înfăţişat când ca pe un om simplu şi tată iubitor, când ca pe un boier viclean şi ros de ambiţii, când marinar, când ţăran, când scriitor, când luptător comunist neînfricat.

     Filmul Elisabetei Bostan, Amintiri din copilărie, ni l-a înfăţişat hâtru şi moldovean, puţin melancolic, întruchipându-l pe Creangă, iar Andrei Blaier şi-a legat, încă de la A fost prietenul meu, evoluţia cinematografică de prezenţa lui în tipologia pe care s-a străduit să o fixeze pe celuloid: Dimineţile unui băiat cuminte şi Apoi s-a născut legenda.

     La rândul său, Virgil Calotescu, după Subteranul şi-a dorit perpetuarea colaborării cu actorul, uneori dificil, dar întotdeauna sigur, care e Ştefan Ciobotăraşu şi l-a solicitat în Războiul domniţelor. Am mai putea înşirui Omul de lângă tine al lui Horea Popescu, Mândrie, Merii sălbatici, Pasărea furtunii, Râpa dracului şi încă nu am epuiza lista filmelor în care prezenţa sa a strălucit măcar într-un crâmpei de adevăr, măcar într-un moment de «necontrafăcut», de firesc, de simplitate (de simplitate artistică), de forţă actoricească.

     Talentul e un dar şi un chin, iar meseria de actor presupune o îndrăcită perseverenţă, o îngerească răbdare şi o permanentă şi omenească nemulţumire. Ştefan Ciobotăraşu le are pe toate din plin.