Lansată cu brio de teatrul din spatele Poştei, comedia lui Alexandru Mirodan a avut un destin scenic dintre cele mai norocoase, devenind repede una din piesele predilecte ale repertoriilor în ultimele cinci stagiuni. S-ar putea ca acest succes de public şi de critică să-i fi determinat pe oamenii de cinema cu răspunderi s-o imortalizeze prin peliculă, aşa cum au făcut, mai înainte — ce-i drept, fără eficacitate — cu
Celebrul 702. Nu printr-un film-spectacol, adică prin filmarea documentară a montării teatrale, ci printr-o operă cinematografică nouă şi neatârnată. Evident, realizatorii au fost nevoiți să înfrunte problema „cinematografibilității" textului original şi să despartă apele codului scenic şi scenotehnic de acelea ale posibilelor sugestii filmice, pentru a le retopi pe acestea din urmă într-o expresie de artă specifică. În cadrul unei discuţii la care am asistat, regizorul
Gh. Vitanidis amintea că, iniţial, Mirodan și-a gândit materialul ca pe un scenariu; se prea poate, dar
Şeful sectorului suflete ne-a parvenit, în forma pe care o cunoaştem, ca o piesă prin excelenţă teatrală, atât datorită precumpănirii dialogului (a cuvântului, a elementului auditiv, faţă de cel vizual), cât mai ales intimității de atmosferă (într-un fel, „comedie de salon"), datorită unei tensinni comico-lirice de înfiripat doar pe scenă. Astfel, prima sarcină a cineaştilor ar fi fost aceea de a „desface", de a „deschiJde" în sens cinematografic un text încăpăţânat să respire numai aerul sălii de teatru. E tocmai operatia care nu le-a reuşit. Ca un copil ce nu se lasă smuls de la masa jucăriilor,
Şeful sectorului suflete s-a cramponat cu strășnicie, de scândurile scenei (de la Teatrul de Comedie, mai ales), refuzând noua toaletă cinematografică. Şi nu pentru că n-ar conţine, totuşi, latențe fihnice: e de-ajuns să ne referim la dublul plan al acţiunii reale şi realiste („prezente") şi al fanteziei, al visului, — fără-ndoială convenabil cinematografului, cu tehnici şi procedee adecvate. Dar efortul acestei reelaborări n-a fost făcut decât, cel mult, cu o vizibilă sfială, cu sferturi de măsură. Contribuția creatoare a cineaştilor e aproape inexistentă şi, orice s-ar spune, Vitanidis, regizor de cinema, s-a limitat la o conştiincioasă activitate de regizor de teatru, „traducător" supus, țintuit de tirania textului (în ciuda încercării timide de a da o viaţă fantastică autonomă imaginilor „onirice" ale eroinei).
Se poate spune că Vitanidis şi colaboratoril săi au ales calea cea mai nepotrivită, cea care duce la compromis, la hibriditate: filmul lor nu e nici spectacol filmat, nici operă cinematografică de sine stătătoare, un amestec neconcludent de teatru și film, unde elementele celor două arte nu fac casă bună, stingherindu-se reciproc. Ambiguitatea unei asemenea concepții s-a răsfrânt — şi nu se putea altfel — şi asupra interpretări : pendulând între tentațiile şi deprinderile scenei şi acelea ale platoului, actorii n-au ajuns să confere o fizionomie decisă personajelor ; iar imaginii de ansamblu i-au lipsit cadența şi timbrul care fac agreabilă piesa în teatru. Radu Beligan nu şi-a egalat interpretarea din spectacol, Irina Petrescu apare dezavantajată şi mai puțin expresivă decât alteori, Toma Caragiu se simte mereu frânat de caracterizarea univocă., rudimentară., a personajului său „negativ".
Astfel, neadăugând nimic fabulației și organizării ei artistice, neadăugând nimic interpretării actoricești, neadăugând nimic metaforei fundamentale, ci dimpotrivă, diminuându-le forţa de provocare, Şeful sectorului suflete reactualizează o discuţie pe care o socoteam depăşită în evoluția cinematografiei noastre: aceea a modalităților de transpunere filmică a operelor literare, în speţă a unei piese de teatru. Să recapitulăm termenii discuţiei? Las această trudă în seama factorilor responsabili ai studioului, nu înainte însă de a le atrage atenția că — în viziunea realizatorilor — Şeful sectorului suflete rămâne un film din toate punctele de vedere inutil. Chiar şi în privinţa popularizării unei compuneri literare sau a conservării pe peliculă a interpretărl actoriceşti valoroase (pe scenă). Nu știu cât de planificată, dar e vorba aici de o pierdere : de energii, de investiţii şi, bineînțeles, de vreme.
