REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Actualitatea trecutului – „Cantemir” și „Mușchetarul român”


     Eroi de epopee națională, temerari eroi de acțiune au apărut în filmul românesc. Și încă dintre aceia pe care și istoria cinematografului i-a preluat ca valori specifice, de referință. Dar un cărturar care să înnobileze cu spiritul său ales gândirea veacului — și nu numai a veacului său — un prinț al culturii — și nu numai al celei românești — într-un moment când Europa trăia în plin secol al luminilor — și nu numai la curtea regelui Soare sau a marelui Petru — n-am mai avut pe ecran până la Cantemir. Meritul îi aparține scriitorului Mihnea Gheorghiu, minte pasionată, aplecată asupra unui trecut foarte prezent ca semnificații morale, cercetător al zestrei spirituale căreia îi desprinde interesante permanențe, continuități, ecouri.
     Cantemir e o operă de reflecție activă asupra unui ieri cu prelungiri fertile în zilele noastre, e motivația istorică și filozofică, bine întemeiată, a multora din acțiunile noastre contemporane de anvergură, având rădăcini în condițiile istorice, geografice și spirituale ale unui popor — cum spune un personaj al filmului —«azvârlit la răspântia marilor furtuni, înfipt ca un cui în papucul a trei mari imperii», dar dornic să trăiască în pace demnă cu toată lumea.
     Pace demnă. lată una din ideile foarte sugestiv concretizate într-o secvență importantă a filmului: vizirul Mehmet, trimisul Porții, prieten cu Cantemir, caută cumva să-i forțeze mâna viitorului domn, amintindu-i recunoștința pe care ar trebui s-o arate puterii otomane pentru că n-a făcut niciodată Moldova pașalâc turcesc.
     Cantemir: «E adevărat. Așa e cinstit. Noi am plătit tributul ca venețienii și voi ne-ați respectat hotarul, limba și legea. Dar nu uita că atunci când sultani trufași au trecut Dunărea cu război, românii i-au biruit». Dialogul scenariului sună firesc și simplu, ca în Scrisoarea treia, alteori viu colorat ca în cronicile lui Neculce. El însuși personaj în acest film, ușor de recunoscut după frumoasele vorbe pe care le rostește în divan, când află de intențiile domnului Cantemir de a crea o academie la lași: «Slobozește, doamne, că a început și pentru noi veacul luminilor». Idei de seamă care asigură materia spirituală a filmului, cugetări în genul «cel mai mare păcat al omului e neștiința», își găsesc o exprimare convingătoare, plastică, firească, neprețioasă, potrivită momentului ori caracterului ilustrat. Un exemplu: Sultanul: «Prințul român e mintea cea mai luminată care a călcat lespezile acestea. E puntea de aur dintre Orient și Occident. Dar e ghiaur. Trebuie bine păzit... Eu îi voi oferi ce nu-i poate da nimeni: scaunul Moldovei. Sau poate că-i voi tăia capul. Ce zici, vizirule?» Vizirul, care lăudase până atunci calitățile prietenului său, Cantemir, neînțelegând intențiile sultanului, devine precaut: «Numai luminăția ta știe cum e mai bine».
     Raporturile foarte complicate dintre personaje și state din acea vreme (care îl obligă pe Cantemir la o politică prudentă, de cumpănă între marile puteri) apar pe ecran limpezi dar nu simplificate, schematizate. O epocă tulbure, agitată de tendințele de expansiune ale marilor imperii (tendințe uneori greu de descifrat, cum ar fi planurile sultanului care-i îngăduie la un moment dat inamicului său, Petru I, să câștige Nordul Europei numai pentru că pe el îl interesa mai mult centrul ei), e sintetizată cinematografic cu rigoare și claritate, fără tendințe de vulgarizare istorică (acestea apar numai când unele din marile personalități ale vremii sunt aduse în scenă cu o familiaritate exagerată).
     Dramaturgia are acea precizie și armonie a argumentației fără ostentație, acea eleganță a demonstrației la care pot tinde multe din peliculele noastre. Și nu numai cele istorice. Ea reprezintă o armătură solidă a filmului regizat de Gheorghe Vitanidis (spun filmului, adică lui Cantemir, pentru că Mușchetarul român iese oarecum din cadrul discuției, el propunându-și să fie cu totul altceva: o povestire de capă și spadă, un «Pardaillan» local, pe alocuri amuzant ca spectacol).
     Întâlnirea dintre calmul, sobrietatea scenaristului și impetuozitatea de obicei lirică a regizorului, mi se pare fericită, primul temperând oarecum acel patetism care-I dusese pe Vitanidis la un Ciprian cam retoric. În noul film, febrilitatea regizorală se traduce matur printr-o mizanscenă nu lipsită de nerv, foarte la obiect, strict colată pe caracterul unor personaje. Ca Mihuț, de pildă, zis Vântură lume. Și-n unele situații Cantemir. Mai ales în discuția cu vizirul, discuție pe muchie de cuțit, oscilând între admirația sinceră pe care i-o poarta trimisul porții și perfidia cu care acesta vrea să-I câștige neapărat pe viitorul domn în jocul diplomatic riscant, și de care Cantemir e foarte conștient. Secvența e subtil lucrată regizoral, Vitanidis e atent la cel mai mic ton și semiton din partitura complicată a personajelor sale antrenate într-un joc de-a v-ați ascunselea, sinceritate și disimulare, încredere și suspiciune totodată. O suită de prim planuri le urmărește îndeaproape reacțiile. Ca să-și mascheze emoția și să întârzie un răspuns de care depinde nu numai soarta lui ci a țării întregi, Cantemir se așază la un moment dat gânditor la masa de lucru și răsucește ― aparent absent — globul, în timp ce vizirul se plimbă prin cameră, agitat. Tăieturile de montaj sunt fie nervoase, pe replică, fie lungi, pândă reciprocă, tatonare a prietenilor deveniți inamici când au de apărat interese diferite. Regizorul găsește nu numai cheia psihologică a secvenței, nu numai tonalitatea ei discretă și totuși pregnantă pentru înțelegerea fiecărui personaj, dar și acel stil sobru, concis, ce dă filmului ținută și rigoare. O altă inspirată secvență: primul divan ținut de domnitorul căruia nu-i place pompa («să amânăm firitiselile pentru când le vom merita») și cu gesturi energice, urmărite în planuri scurte, sacadate, Cantemir-Repan ajunge la esență. Rostește măsurile prin care-și concretizează politica înțeleaptă: cale liberă negoțului cu celelalte principate, atragerea cărturarilor dar și a răzeșilor către treburile țării, suprimarea unor biruri în dauna boierilor și în favoarea poporului. Aparatul înregistrează atent uimirea și ostilitatea unora dintre boieri ori satisfacția altora. O galerie succintă de portrete foarte convingătoare pentru tipologia și moravurile vremii.
     Interpreți ca Alexandru Repan și George Constantin găsesc — în general în film și în special în prima secvență amintită — teren propice pentru desfășurarea talentului și iscusinței lor profesionale. Prietenia dintre Cantemir și vizirul Mehmet, atât de diferiți ca fire, dar asemănători prin luciditatea vederilor lor, reprezintă una din cele mai convingătoare relații omenești ale filmului, o relație încărcată de neprevăzut și complexitate. Mai monotonă, în ciuda dinamismului ei exterior, e prietenia domnului cu Mihuț cel a toate întreprinzător. Cu toată grația lui lurie Darie, cu toată multitudinea situațiilor cascadoricești în care e pus, mai ales în partea-spectacol a filmului, Mușchetarul român. Aici, realizatorii parcă au scăpat din mână frânele povestirii, care înaintează ca o trăsură fără conducător, în goana cailor îmbătați de peisaje foarte spectaculoase.
     Revenind la interpreți. Cred că Alexandru Repan s-a achitat mai mult decât onorabil de un rol deosebit de greu pentru orice actor, cu oricâtă experiență. Prințul său are ardoarea și neastâmpărul de spirit al cărturarului care se ocupa în același timp de istorie și filozofie, de lingvistică, literatură, astronomie sau cartografie. Actorului îi reușește mai bine acest freamăt juvenil intelectual și mai puțin latura de profundă erudiție a savantului, aplecarea sa migăloasă către cercetarea de arhivă din care va izvorî monumentalul tratat despre istoria măririi și decăderii Imperiului otoman. Înconjurat de zeci de personaje ce-au ocupat un loc mai mult ori mai puțin important în biografia domnitorului, Cantemir capătă în filmul nostru relieful unei adevărate personalități istorice ce se definește în primul rând în relațiile, uneori contrariante, cu epoca și oamenii ei. Calm și prudent față de reprezentantul porții, amical dar neangajant, cu un aer ușor protector față de extravaganțele lui Petru cel Mare, reticent și cu replică față de insolentul baron austriac, abil și derutant când încredințează unui boier ostil lui (Russăt) o slujbă de mare răspundere. Acest portret complex a fost compus cinematografic mai mult din ceea ce spun cei din jur despre Cantemir, din cum se comportă față de el și din reacțiile lui subtile și înțelepte față de ceilalți, decât din vorbe, din declarații despre sine.
     Nu este, de altfel, pentru prima oară că George Constantin (Mehmet) reușește să impună cu acea știință a compoziției (la îndemână doar marilor actori) un personaj care, fără abile nuanțări de interpretare, n-ar depăși limitele unui exotism sugerat intens de cadru, de costum, de atmosferă. George Constantin subsumează aceste elemente exterioare universului interior al unui personaj care încarcă momentele filmului prin însăși apariția sa.
Din distribuția numeroasă și în genere bine repartizată tipologic, merită menționați pentru contribuția lor mai mulți interpreți decât ne permite spațiul. Câțiva numai: Amza Pellea în rolul ferm conturat al sultanului, Dan lonescu foarte convingător sub înfățișarea colțosului boier Russăt, loana Bulcă — aceeași și totuși mereu alta în rolurile credincioaselor soții de domn (aici Casandra), Emanoil Petruț — bătrânul sfetnic răzeș, Victor Rebengiuc, Ilarion Ciobanu și alții. În câteva apariții episodice dar memorabile: Dina Cocea, Liliana Tomescu, Mariana Mihuț, Carmen Stănescu, Stela Popescu.
     O mare răspundere i-a revenit în acest film istoric scenografiei. Remarcabile prin bogăția și diversitatea lor, decorurile lui Liviu Popa și costumele — strălucite, ca de obicei când poartă girul Hortensiei Georgescu. Foarte dificil de executat, copleșit pe alocuri de multitudinea perucilor și a măștilor de epocă (dintre care unele prea celebre ca să nu ne șocheze când recunoaștem sub ele înfățișarea unor populari interpreți), machiajul filmului.
     Imaginea lui Nicolae Girardi, cu frumoase străluciri în exterioare, cu sobrietate și măsură în filmările interioarelor (atât de diverse dar elegant adaptate stilului general al filmului), rimează armonios cu intențiile regizorului. Inspirată, discretă, imprimând atmosferei căldură și grație interioară, partitura muzicală a lui Richard Oschanitzki. Cu excepția acelui cântec prea «de lume» și prea din această lume, de azi, care însoțește escapadele mușchetarului moldovean. Aici, laitmotivul accentuează stilul oarecum parodic al personajului. (Dar oare chiar parodie au intenționat să facă din acest Mușchetar, realizatorii?). Finalmente însă eforturile întregii echipe sunt încununate de succes. Un succes sigur, de ținută artistică la Cantemir, unul mai ușor, de o cu totul altă factură la Mușchetar.
 
(Cinema nr. 9, septembrie 1975)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: cantemir film, cronica de film, gheorghe vitanidis, mihnea gheorghiu, muschetarul roman film

Opinii: