Dacă, din întâmplare, tinerii de azi, cu inapetența lor pentru istoria "epocii de aur" trăite de părinții lor, ar afla că modelul personajului Bumbescu din
Secretul lui Bachus, celebrul falsificator de vinuri Ștefănescu, a existat și a fost destinat, nici mai mult, nici mai puțin, pedepsei cu moartea, ar rămâne cu gura căscată. Le-or fi trecut lor, pe la ureche, multe enormități despre numitul timp, dar să se ajungă până la
execuție...Doar nu a fost vorba de trădare de țară, vânzare de cine știe ce secrete. Cultura lor la zi, multă, puțină, câtă este, le va spune că susamintitul personaj nu era decât un mărunt coțcar în comparație cu marii corupți ai contemporaneității. Să te crucești, nu alta. Unul care scotea vin din chimicale (să jure un fost consumator că nu-l găsea bun!), îmbogățit ca un capitalist împuțit de pe urma înșelătoriei, a fost trimis la moarte. Avea case, avea bijuterii, aur. Doamne iartă-mi gândul păcătos, dar cum să nu le vină în minte tinerilor noștri vedetele marii corupții petrecute sub ochii lor, astăzi, averile, domeniile, palatele fabuloase ale unui Truică, Nicolae, Videanu, casele unora de peste mări și țări? Staruri care o duc merci bine, cel mult în arest la domiciliu, în vila cu piscină și teren de tenis. Sunt suficiente motive pentru a crede că, dacă filmul lui
Geo Saizescu, după un scenariu de
Titus Popovici, putea să ni se pară, atunci, în orwellianul 1984, o comedie curajoasă, chit că destul de chinuită, astăzi ea poate să fie privită mai degrabă cu nedumerire decât cu amuzament. Sau cu duioșie răsfrântă peste noi, cei de atunci, lipsiți de imaginație, incapabili să ne închipuim ce ne-ar putea rezerva viitorul. Sau ce ne-ar putea lega de unele imagini de pe ecran, cum ar fi petrecerile montruoase de la așa zisă logodnă a fiicei cam tâmpe a lui Bumbescu.
Aici, cu unele nuanțe, nimic nu s-a schimbat. La nunțile și botezurile îmbogățiților de azi, ba și ale unor politicieni, kitschul desăvârșit a rămas același. Poate că i s-au adăugat între timp unele sclipiciuri, dobândite în urma frecventării kitschului internațional. Grotescul este și el același, chiar dacă, mai puțin flămândă, fauna de azi a învățat să nu se mai repeadă hămesită la mâncare, să-și mai controleze fălcile. Nu de alta, dar televiziunile sunt cu ochii pe ea. Altfel, filmul mi-a părut că se adună greu, din tot felul de mărunțișuri ale vieții de gazetar, până la atacarea miezului poveștii, plasarea ziaristului Victor Mirea (
Emil Hossu, mereu în cursa de depășire a condiției de june prim) plasarea, spuneam, pe urmele afaceristului, pătrunderea în lumea lui și a caracatiței înconjurătoare. De abia acum încolo începem să dibuim marca celui mai bun scenarist dinainte de 1989, Titus Popovici, odată cu intrarea în scenă a lui
Ștefan Mihăilescu-Brăila, memorabil în rolul lui Bumbescu. Cu o privire de pasăre de pradă traversată, la nevoie, de mimarea unui colosal elan poetic ("Victore, viața fără poezie e pustie"), poruncitor, dar și umil dacă este cazul, neîndurător, dar și cârpă în amorul părintesc față de neisprăvita lui odraslă, Brăila îi pune în umbră chiar și pe marii săi colegi întru genialitate,
Dinică și
Dem Rădulescu. Până la urmă, tot ne alegem cu ceva, și noi, și cei mai tineri: "Chestii, socoteli". Din film citire.