— Scenariul filmului Crucea de piatră pe care l-ați regizat, domnule Andrei Blaier, I-ați ales singur sau vi l-a propus o casă de filme?
— Scenariul mi l-a oferit autorul, Titus Popovici, eu l-am propus studioului de creație „Profil” (director Dinu Tănase). După ce am pornit, prețurile au crescut și ne-am salvat prin participarea Trustului Expres.
— Cât a costat filmul?
— 170 de milioane.
— Dorința de succes mizând pe picanteria subiectului și aplecarea generală pentru acest gen de subiecte v-a determinat să turnați scenariul?
— Nu numai. Sunt mai multe conotații care ne-au atras, dar, în primul rând, pentru că desființarea stabilimentelor din „Crucea de piatră” în 1949 și repartizarea „funcționarelor” în toată țara pentru reeducare a însemnat și pătrunderea prostituției pe întreg cuprinsul patriei noastre socialiste. De altfel, desființarea stabilimentului s-a făcut după metodologia clasică a comuniștilor, așa cum s-a făcut și colectivizarea, creându-se doar iluzia unei dorințe a oamenilor pentru „actul revoluționar” respectiv; adică s-a recurs la toate metodele de convingere, de la munca de lămurire la șantaj și până la brutalitate.
— Filmul urmărește stabilimentul și în perioada funcționării?
— În cele 2 zile când au fost desființate, în cinstea aniversării zilei de naștere a prea-pudicului Stalin. Nu lipsește atmosfera epocii - un punct de atracție, cea a bordelului (pe care am amenajat-o n-am făcut-o sordidă, chiar am înnobilat-o).
— Salvați, într-un fel, lumea aceasta, pledați pentru ea?
— Reconstituirea acestei lumi o fac cu o anumită simpatie, conținând un omagiu adus femeii, în general.
— Decorurile au reconstituit cartierul?
— Cartierul nu mai există. Documentele sunt foarte puține: patru fotografii la Academie. Dar foarte mulți oameni care îl cunosc ne-au oferit voluntar concursul. Sincer să fiu, liceul meu, Sf. Andrei, fiind aproape, am putut reconstitui și eu din amintiri.
— Titus Popovici avea în '49 doar 19 ani și locuia în Ardeal.
— Documentarea lui vine, probabil, de la stabilimentele din zonă. De fapt în zona Crucea de piatră erau mai multe case de toleranță, unele mai răsărite, dar și locuințe obișnuite, era un colț de lumpen proletariat, iar noi am filmat case din mai multe zone: pe la Enăchiță Văcărescu, Lucaci, prin Șerban Vodă și 11 iunie - le-am conjugat încât creează o senzație unitară. A trebuit să reconstituim și crucea de piatră care era la stânga intrării din Dudești.
— Ați găsit pentru filmare vreo fostă casă-stabiliment?
— Am găsit o casă părăsită. Nu fusese stabiliment, dar am tapetat-o, mobilat-o și am făcut-o ca atare.
— Sunteți mulțumit de cum a ieșit filmul?
— Trebuie să spun cu jenă că mi se pare că mi-a ieșit, că este extrem de aproape de ceea ce mi-am propus.
— Sperați într-un succes de public peste media filmelor românești?
— Cu toate că filmul este serios, fără concesii, sper să aibă un mare impact în public. Este un film rău și tandru în același timp, polemic și amabil.
— De atâta tandrețe, nu ați ajuns la o pledoarie pentru prostituție?
— Una este să pledezi pentru casele de toleranță și alta pentru prostituție. Dacă aceste case ar exista, am scăpa, sigur, de multe violuri. Nu ne-am propus o pledoarie fățișă. Dacă o să transpară, însă, n-o să mă deranjeze.