REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Reconfirmarea unui talent regizoral


     Despre siguranța cu care Eugen Barbu se instalează, ca scenarist, în toate zonele cinematografului — istoric, de aventuri, poetic, ecranizare — s-a vorbit și, nu ne îndoim, se va mai vorbi. Proba de foc nu prozatorul care și-a adaptat, pentru Domnișoara Aurica, câteva scrieri, o avea de trecut, ci regizorul Șerban Marinescu aflat la cel de al doilea film, nu de puține ori tot atât de relevant precum a doua carte în cariera unui confrate întru litere. După acel strălucit debut care a fost Moara lui Călifar, recenta creație reconfirmă un talent de excepție viguros și original. Deslușeam, în primul său film, o altă înțelegere a voinței de stil, în comparație cu colegii săi din generația '70. Dar, ceea ce este relativ simplu în literatură devine infinit mai dificil pe ecran, unde trebuie învinsă nestăpânita poftă de simbolizare a imaginii cinematografice. Învinsă, nu mistificată. Îndrăzneala cineastului a mers până la capăt, drept care lumea vulnerabilă, cu amăgirile ei ușoare ca aripile de fluturi, din Domnișoara Aurica, a fost implantată într-o margine a Bucureștiului de altădată, reconstruită în întregime pe platouri. Sentimentul râvnit nu este, bănuiesc, acela al unei realități perfect imitate, decorul nu dorește să înșele ochiul, ci doar să participe, efemer, la iluzia realității. În această privință, intuiția și, cum se spune, „punerea ei în operă”, ale scenografului Lucian Nicolau, imaginea și luminile operatorului Vlad Păunescu au făcut minuni. Prăvălioarele mahalalei nu au nimic pitoresc, ele aduc mai degrabă, a cavouri adăpostind oameni dedați răbdării și umilințelor, ieșind rar în stradă, privind existența prin fereastră. Eroii sunt, unii în fața altora, când personaje, când spectatori ai unei piese cu mișcări puține și repetate, ca într-o convenție consimțită, în malaxorul căreia sunt înghițite bătrânele visuri ale domnișoarei Aurica, credulitatea tragică a frumoasei Carmen Popescu, misterul ucigaș al unui escroc cu aer de înger al morții, cinismul unora, plictiselile altora. Dar și în această lume obosită de așteptări incerte pătrunde istoria: mai întâi, prin rezumarea evenimentelor de către vânzătorul de ziare Gică Hau-Hau („sprijiniți grevele”), prin agitația din stradă (suntem la începutul anilor '30), apariția tinerilor cu manifeste muncitorești. Ultimul gest al domnișoarei Aurica — părăsirea cartierului — este și el o formă a iluziei, iluzia timpului împietrit, nedislocat de istorie, a cărei imposibilitate este denunțată de film. Deși este greu de vorbit despre roluri piatră-de-încercare în cariera unei actrițe cu experiența Margăi Barbu, cred, totuși, că domnișoara Aurica, cu grații de păpușă învechită, fragilă, sfărâmicioasă, cu umanitatea ei duioasă, stârnitoare de zâmbete îngăduitoare, este rolul necesar și deplin al unei vârste artistice. Un adevărat tur de forță execută și Valentin Uritescu, un Gică Hau-Hau comentator și emisar de mesaje, saltimbanc, clovn, confesor, înțelept, histrion cu scop, toate la un loc. La cota lor înaltă îi regăsim și pe Dan Condurache, Dorel Vișan, Dinu Manolache, Gheorghe Visu, Enikõ Szilagyi-Dumitrescu, Marcel Iureș, Olga Tudorache, Tudorel Filimon, unii dintre ei doar în scurte apariții, dar nu mai puțin îmbrătișate de memoria spectatorului.
 
(Informația, 15 ianuarie 1987)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: cronica de film, domnisoara aurica, eugen barbu, magda mihailescu, serban marinescu

Opinii: