REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Quo vadis, homo sapiens


     Quo vadis homo sapiens? este o antologie alcătuită de însuși autorul. Un Gopo par-lui-­méme. Un palmares al palmaresurilor. Un gorgan de premii, fiindcă, nu-i nici o îndoială, avem de-a face cu cel mai premiat dintre premianții culturali: premii la Cannes, la Mar del Plata, la Moscova, la Oberhausen, la San Francisco, la Mamaia, la Karlovy-Vary, la Damasc, la Tours, la Leipzig etc. Nu le mai înșir. Ele s-au adunat pe nesimțite. După zguduitura din '57, după acel Mare Premiu care l-a propulsat fără preaviz în avangarda animației mondiale, am început să ne obișnuim cu plăcile lui de aur, cu porumbeii lui de argint, cu Golden Gates-urile sale. Ne-am obișnuit până la blazare. Pe alte meridiane, în lumea cinefilă, există încă vertical, neciobit, un mit al lui Gopo. „Le grand Gopo!” Înăuntrul breslei, domină imaginea unui copil mare, adeseori șarmant, întotdeauna dezarmant de candid. Dezarmare discutabilă. Candoare, de foarte multe ori, diplomatică. Heruvimul este un halterofil cu simțul competiției hiperdezvoltat. Artistul crede în steaua lui și glumește numai o zecime când la întrebarea: „ce faci?”, nu de un an, doi, ci de treizeci, răspunde invariabil: „capodopere!”.
     E rândul nostru să vorbim serios și să recunoaștem că autorul Omulețului, în ciuda unor experiențe neconcludente, a unor repetări, diluări, a unor pariuri numai pe jumătate câștigate, ne-a dat totuși nu numai nouă, ci și cinematografiei mondiale câteva veritabile, capodopere. Dar — ironie! — ele au aparut nu pe teritoriul marei lui încrâncenări, „filmul cu actori”, ci în zona lui de răsfăț și perpetuă joacă. Va aduna cineva sutele de creponate șervețele înnegrite în timpul agapelor, miile de petecuțe de hârtie acoperite în trenuri, în avioane, în ședinte cu fermecătoare improvizații? Cascade de ingeniozitate. O ingeniozitate mereu la antipodul ideii, de morgă, de mizantropie. O mână protectoare îi plimbă parcă propria mână. Harul lul Gopo a fost și rămâne radios, inocent, ludic. În zburdălnicia lui amuzantă, spirituală, tandră, în spontaneitatea lui surâzătoare, în pofta voioasă cu care iese în întâmpinarea universului țopăie un spiriduș de extracție mozartiană. Homo sapiens, ca și Don Giovanni, e o „dramma gioccoso”.
     După 25 de ani de inovări și renovări, revoluția produsă de Gopo în așa numita artă 7 bis e poate mai greu de înțeles pentru unii. Între timp au apărut Mierla lui McLaren și Labirintul lui Lenica, Jocul lui Vukotić și Jocul îngerilor de Borowczyk. Între timp au țâșnit impresionismul lui Hubley și grafismul lul Yoji Kuri. Acestea — și altele — s-au petrecut însă „între timp”. Când numele lui Gopo a răsunat pe podiumul de la Cannes făcând din el instantaneu leaderul unei noi direcții, animația mondială trăia într-o altă vârstă: vârsta disneyană. Trăia într-un alt univers: un univers de fabulă și feerie, șoricel, rățoi, motani, dulăi, cei trei purceluși, cei șapte pitici ai Albei ca zăpada. Gopo îsuși străbătuse cu încântare această vârstă, disneyizând în Rățoiul neascultător, în Albina și Porumbelul, în Doi iepurași ș.a. Nimeni nu l-a alungat din Paradis. A fugit singur din această lume a deliciilor copilărești sărind cu o bruschețe greu de explicat chiar după un sfert de secol de la Marinică la Scurtă istorie. Schimbând brusc atmosfera, schimbând brusc problematica, schimbând brusc orizontul. Obligând brusc animația să se trezească. El a sunat i-a sunat! — ora majoratului. El l-a rotit pe Donald, promovându-și Omulețul. În locul năzdrăvăniilor unor animale antropomorfizate însăși Antropologia. Însăși Istoria urcând celebra scară. Cei șapte pitici sunt înlocuiți cu cele patru miliarde de omuleți mereu în agitație, mereu în alertă, mereu ispitiți de cosmosul înstelat. Quo vadis homo sapiens? întreabă acum Gopo. Poate nu-i lipsit de semnificație că în filmele lui elocvente prin ele însele, deci, întotdeauna fără text, nu se articulează decât două, numai două cuvinte. După multe și primejdioase peripeții, omulețul-ins se azvârle în brațele omulețului-istoric strigând „papa”! După viziuni coșmarești, omul-istoric își ia în brațe planeta strigând: „mamă!” Maturitatea lui Gopo păstrează candoarea propriei sale copilării. E totuși o diferență. În copilărie inventa iluzii. La maturitate inventează speranța. O inventeaza nu o descoperă. Nuanța merită reținută. Filmul din film desfășurându-se „normal” ar duce la un final catastrofic. În ultima clipită, Homo sapiens aplecându-se peste propria fotogramă vede ce urmează, se proptește de propriul lui cadru, întrerupe derularea. Cere un alt traseu. Artistul a pornit de la umanismul serafic și a ajuns la umanismul coercitiv. De 25 de ani, dar mai vizibil în această antologie, Gopo țipă la specia umană ca un tată exasperat la un copil bezmetic: Trăiește! Trăiește! urlă tata. Trăiește că te omor!
     Aceeași relație familiară și familială între el și cosmos. Terra pare ograda natală. Soarele un fel de naș suspus. Oceanele — o viitoare reședință secundară. Viziunile lui sunt scăldate într-o cuceritoare, voită naivitate scientistă. Sub gagurile cele mai inocente susură teoriile lui Descartes, Kant, Laplace, Darwin, Engels, Haar, Kulper, Urey etc. Dincolo de semnele algebrice, sub forma unor joviale parabole, în versiune „pentru toți”: Clubul de la Roma, Șocul viitorului, Orașele în mișcare, criza energetică, protestul împotriva decalajelor planetare. Dacă inspirația lui are o înaripare mozartiană, naivitatea lui are o șiretenie venită direct din Creangă.
     Să nu pierdem ocazia să vorbim și de cei doi mari colaboratori ai săi, căci opera sa a fost și rămâne produsul unui triumvirat.
     Imposibil de imaginat contribuția lui Gopo fără contribuția inginerului Dan Ionescu, fără contribuția compozitorului Dumitru Capoianu. Universul lui Gopo este o proiecție animistă: stelele râd, pământul strănută, luna se urcă în capul soarelui, oceanul geme, peștii dansează rock. În dobândirea acestei senzații de viață cosmică umanizată, banda sonoră este hotărâtoare. Zgomotele, onomatopeile , son-urile scornite de Dan Ionescu rivalizează cu cele mai poetice texte. Globul se învârtește într-o fornăială de ambuteiaj planetar, cosmosul scânteiază într-o plasă de decibeli indescifrabili, floarea se rupe cu un pocnet de armă, iarba respiră ca un alergător, marea șuieră ca un plămân cu bronhii obosite, concertul de bi-bi și bu-bu al broscuței lui Farenheit umple spațiul de presimțirea lui Edison, râsetele și plânsetele brontozaurilor devin emblemele sonore. Critica datorează foarte mult inginerului Dan Ionescu. Cel mai ușor ar fi să-i dăm omagiul nostru. I-l dăm din toată inima, dar debitul nu scade. Îi datorăm o carte.
     În ceea ce privește compozitorul Dumitru Capoianu, marea sa virtute în acest context — este asceza. Laconismul. Știința pauzei. Tehnica liniștii. Puterea de a tăcea și de a da, astfel, parcimonioaselor sale intervenții un frison de eveniment. Cine a ciulit bine urechea și-a dat seama că toată partitura se bazează pe o unică celulă muzicală. Sol-fa-fa diez. Aceasta e tema muzicală a filmului. Acestea sunt notele reluate mereu de un omuleț simpatizat, dar ne-eroizat și ne-mitizat. El, omulețul, cunoaște și foamea și frigul și frica. Frica de brontozauri. Frica de natură. Brontozaurii sunt imenși. Natura e reprezentată prin: infinit=?. Tema muzicală nu răsuna niciodată triumfalist. Capoianu a pus în modulările ei multă neliniște, dar și o anume rază. E o rază care întovărășește filmul da capo al fine. Pe fiecare fotogramă, într-un colț, mai mult sau mai puțin vizibil, Gopo face un semn. Trimite un mesaj. Ne anunță ceva. Ne divulgă că mai avem o armă secretă. Una singură: rațiunea.
     Quo vadis... e unul din momentele de grație când filmul românesc atinge orbita internațională. Marcând-o. Lăsând urme.
 
 
(România liberă, 28 decembrie 1982)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: ecaterina oproiu, ion popescu gopo, quo vadis homo sapiens

Opinii: