​„Punga cu libelule” – cronică de film (1)

     După ce şi-a exersat îndelung profesionalismul pe partituri solid construite de scenarişti - dramaturgi ori scenarişti-prozatori (Titus Popovici, Mihnea Gheorghiu, loan Grigorescu, Petre Sălcudeanu), Manole Marcus porneşte, în recentul său film, de la un pretext literar semnat de prozatorul, preponderent liric, Fănuş Neagu, care-i sugerează originala metaforă din titlu, atmosfera viu colorată şi limbajul frust al unor personaje din Balta Brăilei unde e localizată acţiunea.
     Scenariul e co-semnat de Vintilă Ornaru, obişnuit mai ales cu scheciul comic, cu poanta televizistică, de unde o vioiciune a replicii, uneori chiar o undă de ironie, binevenită în pasta liric-patetică a lumii de baltă şi de cabaret care-şi oferă serviciile sabotării maşinii de război ger­mane. Neaşteptată amplasare — nu scuti­tă de riscuri — în această lume, când mon­denă, când interlopă a portului dunărean, aflat într-un moment de răscruce: 1943 — anul pregătirii întoarcerii armelor împotriva foştilor aliaţi. Datare importantă, pentru că ea explică şi nota de încrâncenare a nemţi­lor ce se simt «trădaţi» — cum e colone­lul Klass (Victor Rebengiuc), nerezistând farmecelor frumoasei cântăreţe-spioane (Enikö Szilágyi), cât şi o oarecare iro­nie a autorităţilor locale faţă de cei ce pierd războiul, o îndatorire cam silită pe care şi-o fac, parcă scuzându-se, chestorul poliţiei (lon Caramitru) ca să nu mai vorbim de locotenentul Dimitrie (Marcel lureş) fiul distinsului general-erou al primului război mondial, Remus Turda (Mihai Pă­lădescu). Am numit, astfel, câţiva din pilonii materiei literare care, fără să ajungă la consistenţa dramatică necesară unui film de acţiune, trasează câteva jaloane pe care regizorul le va transforma în momente de bun suspans. Suspans nu pe plan epic propriu-zis, al surprizei şi logicii ac­ţiunii (acţiunea rămâne partea cea mai deficitară a filmului, însăilată cu ingenuitate, cu transparenţă în conspirativitatea dusă la lumina zilei sau a reflectoarelor de ca­baret cât şi a falselor piste: invalidul simu­Iând nebunia sau acele transmisit, chipurile clandestine, cifrate numai ca semnătură). E vorba de un suspans realizat doar prin atmosferă: misteriosul vapor abandonat, în care îşi instalează aparatul de emisie-­receptie logodnicul (Dan Condurache) E­miliei (Catrinel Paraschivescu), noaptea lor de dragoste şi zorii în care e descoperit de Siguranţă, scurta urmărire de pe punte realizată în buna tradiţie a policier-ului prac­ticat cu succes de Manole Marcus în Conspiraţia. Regizorul foloseşte aici toată recuzita genului de acţiune (siluete abia ghicite prin ceaţă, sunete misterioase, fal­se racorduri) pentru a impulsiona o mate­rie descriptivă ce pare destinată prozei de atmosferă şi mai puţin unui film dinamic.
     Eforturile lui reuşesc să mascheze mai mult formal inadvertenţele povestirii. Dar forma găsită de regizor — încercat prac­tician al mai multor genuri — e atrăgătoare. Captivantă, uneori pe lucruri mai esenţiale decât numerele «sexy» de cabaret, cu volup­tate filmate ca într-un musical sută în sută. În câteva secvenţe, decupajul insistă pe mobilul psihologic al personajelor, pe relaţiile lor încordate care izbucnesc la petrecerea de acasă de la general unde Marta, după o euforică evadare sentimen­tală din situaţia crudă la care o obligă răz­boiul, e readusă brutal la realitate prin apariţia lui von Klass. Se mizează aici când pe încântarea, când pe deruta fetei ce nu-şi poate exprima adevăratele sen­timente şi e nevoită să-I urmeze pe colone­lul hitlerist sub privirile disperate ale tână­rului îndrăgostit de ea. Sigur, există şi o lovitură de teatru prin apariţia lui Willy beat şi mojic, dar mâna sigură a regizorului susţinută de experienţa operatorului Nicu Stan, explorează foarte cinematografic spa­ţiul uman şi geografic în gros-planuri ce ne apropie ochii frumoşi, umbriţi de nos­talgie ai cântăreţei, clapele şi mâinile pianis­tului romantic ce se pierd într-un flou poe­tic, expresia batjocoritoare a generalului — învingător al nemţilor la Rovineşti, care îi replică amuzant primarului: «Dacă ştiam că îmi vine un asemenea oaspete, îl în­tâmpinam călare». Modul de a filma din imediata apropiere lucrurile şi reacţiile per­sonajelor încarcă imaginea de o caldă senzualitate, familiarizându-ne cu chipu­rile, atât cu cele simpatice ale personajelor, cât şi cu cele dimpotrivă, cum ar fi tânărul Dincă, corupt de Siguranţă, sau falsul invalid, sau von Klass, obsedat de imaginea Martei. Procedeul include, totodată, şi riscul îngroşării sentimentale, portre­tizărilor încărcate de patetism uneori cari­atural, ca în cazul mimului travestit în femeie sau, pe planul situaţiei-limită, mama ce trage cu puşca în propriul fecior.
     Kitsch-ul unor personaje, justificat de mediul reprezentat (excelent portretul a­celui fante de Brăila, interpretat cu umor de Gheorghe Visu) sau kitsch-ul decorului (casa aceluiaşi Dincă, cu covorul cu flori strident colorate si cu năvodul în care se prind «ştiucile» petrecăreţe) devin şi mai agresive prin apropierea excesivă a apa­ratului şi prin lumina crudă proiectată asu­pra lor.
     Peste expresionismul pastei decorative (generoase decorurile lui Mihai lonescu şi costumele Oltei lonescu), intervine efectul gros obţinut prin filmare, un fel de carica­tură a caricaturii, «esperpento» cum îi spun spaniolii. Mediul descris incită la îngroşare, dar ochiul o suportă greu (vezi dansul mimului în zdrenţe, cu voce şi haine de femeie, cu mască grotescă, unele accente apăsate din machiajul cântăreţelor).
     Muzica lui George Grigoriu punctează, cu eleganţă, momentele de încordare, su­gerând totodată, amestecul de veselie şi tristeţe, de poezie şi grotesc propriu lu­mii cabaretului. Câteva melodii mai vechi sau mai noi măresc expresivitatea acestui semi-musical, semi-film de acţiune.
     Distribuirea interpreţilor s-a făcut — cu mici excepţii — foarte atent chiar şi în ceea ce priveşte figuraţia. Dintre actori se disting contribuţiile lui Victor Rebengiuc, Gheorghe Visu, Mihai Pălădescu, lon Caramitru. Ne bucură apariţia unui actor ca Dan Condurache (discreţie, firesc, vibraţie dramatică) şi sinceritatea bine dozată, a trumoasei Enikö Szilágyi în rolul duplicitar al Martei. Toate acestea fac ca filmul să se urmărească — folosesc un termen care nu ţine de rigoarea criticului — cu plăcere. Oare e de ajuns?