Filmul lui Alecu Ivan Ghilia,
Lucian Bratu şi Constantin Ciubotaru cercetează una din dramele omeneşti prin care ultimul război mondial îşi prelungeşte amar amintirea în viaţa noastră de azi. Vechi eresuri, prejudecăţi şi spaime nelămurite îngreunează eliberarea unor conştiinţe de stazele trecutului; zbuciumul Savetei, văduva terorizată de vina ei în moartea bărbatului şi de doliul fanatic al soacrei mi s-a părut motivat, autentic, înfăţişat cu talent de Graţiela Albini în tăcerile grele şi izbucnirile înfricoşate ale frumoasei ţărănci. Autentică, cu excepţii (tractoriştii costumaţi periferic şi uniform ş.a.), e şi ambianţa satului din acei ani, dură, în Iiniatură simplă de alb-negru efectiv, în contrast net faţă de ceea ce cinematografia ne-a servit nu arareori odinioară, în tablouri de artizanat cu păpuşi vii împanglicate, aranjând ulcele festive în prepeleacuri de comandă.
Inegalitaţi artistice stânjenitoare tarează desfăşurarea subiectului. Halucinaţia bătrânei care îşi vede feciorul venind surâzător înconjurat de flăcăii cu capra, în ritmul ameţitor, ca bătaia sângelui, al jocului, e impresionantă. Dialogul dintre Petre şi Saveta e anost (ba chiar cu elemente rizibile), cu atât mai mult cu cât acest flăcău (care s-ar fi cuvenit a fi mai decis) a căpătat printr-un machiaj nenorocit, sluţind chipul atât de agreabil al lui
Emanoil Petruţ, o figură de fante unsuros abulic cu identitate suburbană. Scena violului din camionul german e filmată cu o durere concentrată şi chipul neamţului cu ochelari te urmăreşte. Încercarea de dragoste din casă se degradează prin stângăcie artistică, până la obscen. Se pot enumera şi alte inconsecvenţe de structură şi de stil.
E însă acest film fals pentru că n-ar fi decât etalarea unui caz? Mi-e imposibil să ajung la o asemenea concluzie, dacă pornesc de la realitatea peliculei şi nu de la o viziune personală asupra întâmplării. Bătrâna e o jertfă târzie a războiului. Tânăra femeie e un suflet schilodit care, sub înrâurirea dragostei şi prin efectul solidarităţii omeneşti caracteristice rânduielilor socialiste, se va elibera de o povară crâncenă lăsată de război (demonstraţia artistică e într-adevăr doar parţial reuşită). Ce e aici incredibil? Fireşte, scenariul înfăţişează un caz. Dar tot pe un caz e grefată şi materia filmelor
Vrăjitoarea, Al 41-lea, O congaceiro, Climats, La Strada, Două lozuri, Fecioara şi a altor mii de produceri cinematografice. Nu pentru comparaţii calitative le enumăr, ci pentru a aminti că incriminarea de singularitate nu poate funcţiona, estetic vorbind, prin ea însăşi, ci doar prin raportare. Şi filmul, aici, nu manifestă nici în intenţie, nici în fapt dorinţa de a extrage cazul din contingentul social, ci dimpotrivă. Mai cred că formulând o acuză de particularism ar trebui să ne luăm precauţia de a nu plăti un tribut întârziat teoriei tipicităţii sub zodia mediei statistice.
Mircea Alexandrescu este îndreptăţit a exprima insatisfacţii artistice, nu înţeleg însă de ce sunt acestea subsumate expres unor generalităţi teoretice care nu se aplică universului fiImului.
Sunt de părere că
Sărutul nu foloseşte simboluri, ci metafore cinematografice, că nu-şi propune să demonstreze lupta dintre vechi şi nou, sub aspect foarte general, în conştiinţe, ci faptul că viaţa nouă îi despovărează pe oameni (acţiunea e a anului 1951) de spaime ale trecutului şi le tămăduleşte rănile sufletului. Saveta e un caz, dar în acest sens, cu implicaţii sociale lesne depistabile în mediul ţărănesc, unde războiul a gravat amintiri indelebile. Adeziunea la societatea nouă n-a rezolvat dintr-odată toate problemele umane, unele cunosc o evoluţie treptată, înceată, cu discontinuităţi şi inerente zigzaguri. În film sunt câteodată situaţii şi replici false, cronicarul are dreptate. Problema însă nu-i falsă nu văd temeiuri de a-i expedia pe realizatori în zona zero a eşecului.
