REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Grigore Vasiliu-Birlic – Portrete paralele


     Filmografia lui Birlic e copioasă. După ce a fost cunoscut mai întâi ca actor de teatru şi revistă, Grigore Vasiliu-Breloc a devenit — în urma unui rol fericit — Grigore Vasiliu-Birlic şi curând după aceasta şi un excelent interpret de cinema, consacrat mai cu seamă prin întruchiparea unor tipuri caragialeşti. Orice ar face (sublim şi în acelaşi timp primejdios lucru!) Birlic stârneşte râsul. Extrem de popular, posesor al unul nas de un desen cu totul unic, mergând cu paşi mici, şovăitori, dansând cu mâini hilar-graţioase printre obiecte, holbând ochii plini de nevinovăţie şi vorbind într-un chip anume cu o voluptoasă rostire a vocalelor şi însoţindu-şi şoaptele de un fel de scâncet stârnind compasiuni bruşte — Birlic are toate datele comicului clasic, comicul „etalon” a cărui prezenţă pe afiş îl scuteşte pe regizor de mari emoţii.
     Apărut în faţa publicului, siluetă fragilă, înconjurată pururi de un haos ostil, Birlic evoluează atât de rapid încât te împiedică să-l judeci cu limpezime dintru început; te simţi atras irezistibil de tipul uman pe care-I reprezintă şi miracolul comic la care asişti te cucereşte.
     Dintre rolurile care ni s-au părut cele mai reprezentative pentru artistul de cinema vom pomeni numai două: cel din ecranizarea
 piesei „O scrisoare pierdută” şi cel din schiţa cinematografică „Vizită”. Aici, Birlic dă măsura maximă a harului său interpretativ, spiritul caragialesc se menţine cu strălucire pe peliculă, actorul pare să „uite” o serie de efecte cu care în mod curent recoltează aplauze frenetice, îşi cenzurează pornirea spre autoparodie şi izbuteşte un comic de substanţă. În O scrisoare pierdută, Birlic se integrează atmosferei epocii, jocului celorlalte personaje şi intuieşte cu rară sensibilitate ceea ce constituie convenţia umorului lui Caragiale, iluminând convergent linia de acţiune cât şi replica în sine. A fost întâiul film în care am avut revelaţia unui comic adevărat capabil să oglindească în faţa spectatorului străin ceva din temperamentul poporului român, culoarea specifică a hazului popular. Întrezăream apariţia unui artist posesor al unul stil de interpretare modern şi original, demn de galeria de comici cuprinzându-i pe Millo, Brezeanu şi 
Tănase. Alteori, vizionând filme cu Fernandel, Bourvil, Norman Wisdom, Toto, Tolubeev, Marvan ori Latabar aveam nostalgia unor pelicule cu Birlic al nostru. Pentru a impune ecranelor europene un asemenea comic mai era nevoie şi de nişte filme. Şi ele au venit: Telegrame, D'ale carnavalului, Două lozuri, Băieţii noştri, Titanic Vals, Mofturi 1900 şi altele, multe, prea multe altele. Trebuie spus că tripticul de filme Naghi-Miheles realizat (de ce se uită acest „amănunt”?) cu supervizarea regizorală a reputatului Sică Alexandrescu după Caragiale — filme criticate pe drept cuvânt au contat excesiv pe „Birlic” şi foarte puţin pe Grigore Vasiliu. E drept, regia a fost rudimentară, e drept, plastica a fost nepotrivită, dar nici Birlic n-a făcut suficiente eforturi pentru a-şi înnoi mijloacele de exprimare, jocul său a fost tot mai des lipsit de atributele candorii şi simplităţii, indispensabile temperamentului său artistic. Caragiale nu poate fi interpretat făcând umor „apropos” de umorul lui, broderiile hazoase pot aduce ropote de aplauze, dar pot masca virulenţa actului critic reclamat de text. Punctat de recitaluri de virtuozitate, un rol jucat astfel contracarează neplăcut comicul caragialesc de strictă logică şi de apăsată tentă socială.
     Iată de ce, trecând peste apariţia pur decorativă din alte filme, regretăm că acestui excepţional fenomen comic care e Birlic îi lipseşte încă acel ceva care să-i dea circulaţie, care să universalizeze verva lui îndrăcită, care să traducă prin evoluţii actoriceşti lucide, judicios gâtuite, ideile cuprinse în partiturile încredinţate până acum.
     Nădăjduim că Birlic va realiza — cu condiţia care nu mai ţine de el, aceea de a-şi găsi regizorul ideal — filme mari cu care să ne mândrim.
     În plus, repetând experienţa a aproape tuturor marilor actori de comedie, credem că Grigore Vasiliu-Birlic ar putea ataca şi severe roluri de dramă.
 
(Cinema nr. 5, mai 1965)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: grigore vasiliu birlic, portret, stefan valeriu

Opinii: