​Piatra unghiulară a comediei: Seriozitatea

     -Ce să fac?
     -Să fiți dumneavoastră!
     Dorința de a te întâlni, de-a lungul unei cariere de teatru de o viață, cu unul din personajele dramaturgiei clasice românești este, desigur, speranța oricărui actor — vis nu întotdeauna împlinit — de cele mai multe ori el rămânând, undeva, în zestrea noastră cu împliniri și mai ales cu nostalgii, cu victorii trâmbițate de cronicile vremii și fotografii, care, acum, nu mai seamănă cu nimic și cu nimeni, sau cu eșecuri, acuzate sever și doct. Ca orice actor, mi-am dorit și eu „niște” întâlniri la care am tânjit pe ascuns, pe care nu le-am mărturisit de frica să nu se spargă vraja cu care mi le făurisem și te păzeam. Visam o Domnișoara Nastasia — omagiu plin de venerație, admirație și dragoste filială, o Sfântă buna pe care mi-o promisese profesorul meu, marele Victor Ion Popa, și, printre altele, acum, mai târziu, „o gaiță” a lui Al. Kirițescu, dar nu oricare, ci doar pe Lena. De ce personajul asta, la prima lectura așa de șters, de oarecare, așa de puțin ajutat de autor atât de puțin important în economia oricărui spectacol, pe oricare scena s-ar fi montat piesa? Credeam puternic, cu încăpăținare, știam că Lena poate oferi material dramatic generos pentru o interpretare care, actoricește, poate stă lângă oricare personaj oricât de puternic realizat de autor.
     Întâmplarea a făcut ca piesa „Gaițele”, care era în repertoriul de aur al Teatrului Național, să fie reluată în regia directorului artistic Horea Popescu și eu să apar în distribuția ei, alături de cei mai mari comici ai tinerei garnituri a Naționalului bucureștean. Că nu exista rol mare și rol mic, ca sunt numai actori buni și actori slabi, că personaj poate fi și cel care nu vorbește și cel despre care se povestește, doar că frica, îndoiala, spaima, și ele pot deveni viață, personaje dramatice — asta învățasem eu în atâția ani de muncă. Dar acuma, pentru a câta oară, trebuia, din nou, să dovedesc asta. Trebuia să fiu puternică și să nu fiu strivită de tumulturi din jurul meu, de avalanșa de întâmplări, de acțiuni, de momente dramatice și comice, de atâta har și dăruire, talent și forța a colegilor mei. Lena e mai mult tăcere, discreție, sărăcie și suferința, umilință aruncată în fața și suportata prostește, cu rare momente de izbucniri de răutate reținută și foarte repede cumințită; marcată de foame și lipsuri, cu o dragoste de câine bătut față de oricine îi zâmbește, marcată de toate tarele societății în care s-a născut, dar și, în mod paradoxal, cu o sensibilitate și o dulceață care sunt numai ale ei. Și, peste toate, o duioasă imensă prostie și incultură. Așa am gândit-o eu, așa am crescut-o în gândurile și munca mea, așa am jucat-o, condusă cu atenție și tandrețe de regizorul piesei, Horea Popescu. Se putea alege și alt drum, după părerea mea, mai ușor și mai sigur, de succes imediat, o cale la îndemâna oricui. Noi n-am vrut asta. Am acordat rolului Lena, cu bună ștanță conștienți de greutatea pe care o vom întâmpina, locul pe care autorul „Gaițelor” i l-a hărăzit: undeva, pe planul doi, poate, ca text; și am încercat să-l aducem, cuminți și cu discreție, alături de celelalte, impresionant de puternice, caractere ale piesei.
     Spectacolul a avut succes mare — a umplut sălile Naționalului zece ani — și a fost una din piesele de rezistență ale primei noastre scene.
     Pe urmă... a venit propunerea, tot din partea lui Horea Popescu, de a încerca rolul pentru film. Era pentru prima oară în viața mea de actriță când mi se oferea șansa asta.
     N-am știut nimic: nici ce să fac, nici ce înseamnă, în fond, munca pe un platou, nici cum să mă comport în fața camerei — nici ce importanță are operatorul, ori inginerul de sunet. Știam că am încredere în regizor și că Lena era în mine, eram eu, și că, deci, nu mă puteam trăda — că voi fi pusă, desigur, în alte situații, noi, poate imprevizibile, dar că eu, tot eu, trebuia să rămân, să nu adaug și să nu pierd nimic, din ce câștigasem în atâtea căutări. Desigur, am fost uimită, copleșită la început și pentru un moment derutată de toată forfota de pe platou, de condițiile grele în care fiecare actor și membru al echipei era obligat să-și urmărească munca, de ușurința cu care, așteptând ceasuri întregi până să auzi magicul cuvânt „motor”, puteai să te împrăștii în mii de alte preocupări, să te pierzi. Am înțeles cât de valoroasă este capacitatea de a te putea concentra asupra momentului pe care atâția oameni se străduiau să-l pregătească — machiaj, costum, decor, lumină, recuzită și, odată mai mult, seriozitatea, gravitatea cu care ești obligat să-ți faci munca de actor — interpret și creator, momentul în care viața prinde viață, momentul acela unic în care viața devine mișcare și semnificație, clipa aceea în care harul dă naștere unei noi entități, în care tu devii altul și, în mod paradoxal, rămâi tot tu, momentul acela trebuia apărat cu strășnicie. Altă tehnică, bineînțeles, dar și alte mijloace de expresie. Orice gând era surprins de aparat, mărit, căpăta semnificații de simbol. „Ce să fac?” — l-am întrebat pe Vivi Drăgan — „ajutați-mă”. „Nu trebuie să faceți nimic special” — mi-a răspuns. „Să fiți dumneavoastră și doar să uitați că eu exist și că vă urmăresc”. Deci, acesta era drumul unealta mea de lucru a fost doar introspecția și, până la urmă, doar viața Lenei cu adevărurile ei, fără teatru și fără film — doar cu adevăr.
     Raluca Zamfirescu
 
     Sunt o tânără debutantă
     Drept să spun, n-aș fi vrut să rostesc niciun cuvânt în legătură cu această experiență cinematografica, lăsând-o pe Aneta Dudu­leanu să vorbească, să surprindă, să uimească...
     Sunt încă sub impresia emoționantei primiri pe care publicul și presa au făcut-o filmului Cuibul de viespi. Peste tot unde am mers la premierele de gală — la București și Târgoviște, la Târgu Mureș sau la Cluj — spectatorii ne-au întâmpinat cu interes și căldură, iar după vizionare mulți dintre ei s-au arătat dor­nici să ne împărtășească impresiile, frumoase aprecieri la adresa muncii noastre.
     Am fost fericită să fac parte din echipa pe care, cu meticulozitate și scrupul profesional regizorul Horea Popescu a constituit-o ca și metamorfozeze într-o operă filmică cu ambiții antologice, o bine cunoscută piesa de teatru cu lungă cariera în repertoriul românesc. Personaj de anvergură, Aneta Duduleanu mi-a impus un adevărat tur de forța, obligându-mă să traversez o gamă de stări sufletești extrem de complexe, de la sensibilitate la aroganță, de la rapacitate la blândețe, de la invidie la generozitate, uzând de un dublu diapazon — candoarea și grotescul. Nu con­sider că e normal ca actorul să vorbească despre rol și nici într-un caz nu cred că tre­buie să dea „rețete”. Spectatorii sunt cei în măsură să ne aprecieze performanțele, atunci când ele există. M-am bucurat să citesc că Aneta Duduleanu reprezintă „o creație excepțională’, realizată atât cu poftă de joc, cât și cu exactă măsură, ca e „o compoziție perfectă”, „un recital la cotă maximă a talentu­lui”. Desigur, mă interesează și aștept cu nerăbdare și alte păreri în legătura cu acest rol, pe care l-am făcut trebuie să vă mărturisesc — în condiții foarte grele, repetând, în paralel, pe scena Teatrului Bulandra, în „Dimineața pierdută”, transpunere a Cătălinei Buzoianu după romanul Gabrielei Adameș­teanu. În permanență am fost atentă să res­pect intențiile și indicațiile regizorului Horea Popescu a cărui viziune a îmbogățit mult par­titura amplificând sensuri și semnifi­cații. Un sprijin deosebit am avut și în sceno­grafa Andreea Hasnaș împreunp cu care am stabilit „fala” eroinei mele. Am colaborat ex­celent cu talentatul operator Vivi Drăgan Va­sile și cu inginerul de sunet Horia Murgu — postsincronul reprezenta o etapă extrem de importantă mai ales la un astfel de film „de replică”, știut fiind că, în acest moment al muncii noastre, se poate distruge sau crea cu adevărat personajul. Păstrez frumoase amin­tiri din perioada filmărilor despre fiecare om din echipă. Chiar dacă au mai existat și clipe de tensiune sau de nervozitate, le-am depășit ca și pe toate dificultățile. Din jale se-ntrupează Electra, nu?
     Dacă, până acum, s-a tot spus despre mine ca sunt în cinema, o „tânără debutantă”, sper că, datorita Anetei Duduleanu, să fi depășit acest stadiu...
     Tamara Buciuceanu
 
     Cuvântul și ideea
     Dintr-un spirit de educație pentru cuvânt și idee, la filmul Cuibul de viespi am preluat cu bunăvoință și stimă premisele scenaristu­lui, și regizorului Horea Popescu, artist de care mă leagă momente de referință în ca­riera mea teatrală — „Generoasa fundație” sau „Caligula” — și am dilatat prin mijloace actoricești albia unui personaj bine cantonat și categoria estetică, dacă exista o atare ca­tegorie estetică, a „junilor primi”, transfor­mându-l într-o victimă de sorginte intelectu­ală, sufocată de un mediu mic-burghez, bol­nav, violent, ignorant și feroce. După o tra­gică experiență, eroul va avea tăria de a pă­răsi aceasta lume respingătoare, reînnodând firul propriului său destin. O tardivă, dar oportună regăsire de sine. Nuanțând mai in­tens momentul de criză străbătut de ziaristul Mercea Aldea, cinematograful i-a acordat personajului literar încă o șansa de viabilitate.
     Ovidiu Iuliu Moldovan