REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Complimentul nu rezistă


     Am sentimentul, de la o vreme, că în unele privinţe, articolele, reportajele şi îndeosebi interviurile sunt mai productive, ca să zic aşa, decât însăşi realizarea de fapt a filmelor. Atât de mult se vorbeşte în jurul câte unei producţii încât, dacă bietul spectator s-ar lua după ce scriem uneori, ar trebui să-şi facă rost şi de un cuptor, al lui Nastratin Hogea, de pe care să vizioneze filmul nostru. Ce vreau să spun? Că şi regizori, şi cronicari, şi actori, fac adesea atâta zgomot înainte, sau după ce s-a realizat un film, încât te miri de ce nu luăm toate premiile puse în circulaţie în materie de cinematografie. (Nu vreau, cu cele spuse să contest că apar, din fericire, şi multe analize critice judicioase. Dar...)
     Două recente filme, despre care se şi discută în paginile de faţă, au furnizat şi ele o producţie publicistică impresionantă. Filmul lui Geo Saizescu, de pildă, care la spectatori a avut o largă audienţă, şi nu pentru că ar fi facil, trecând un examen aş zice dificil, a fost întâmpinat şi de presa de specialitate cu căldura meritată. Ceea ce a surprins, sau poate numai pe mine m-a surprins, a fost reacţia unui coleg al regizorului, Savel Stiopul, care, în aserţiunile „situaţii neverosimile”, „prostănac care nu are în boroboaţele lui de loc hazul lui Păcală”, „alienat mintal”, „impulsuri dezordonate”, „indignează spectatorul”, „toleranţă ilogică” etc., tinzând să caracterizeze acţiune, eroi, scenariu etc. desfiinţează propriu-zis pelicula în numele pasiunii pentru „chipul nou al ţăranului din satul colectivist”. Nu sunt, sper, cel mai puţin exigent consumator de film, şi vreau să cred pe deasupra, că înţeleg şi cunosc destul bine, pe acest ţăran român, colectivist, oltean, dacă vreţi, şi trebuie să spun că, în calitate de spectator, am fost „indignat” de aprecierile citate mai sus.
     Cred că are dreptate, ca şi toţi ceilalţi recenzenţi, Lucian Raicu, afirmând că meritul principal al scenariului şi al filmului în general „este de a fi dat viaţă autentică şi substanţă unui tip pregnant, foarte specific, un tânăr ţăran deştept, înzestrat şi energic, admonestat cu umor tonic şi eficient pentru ambiţia sa, până la urmă sterilă, de a se realiza ca individualitate de stil vechi, anacronic, separându-se de sat şi vrând să facă cu tot dinadinsul altceva decât fac toţi ceilalţi şi să se deosebească de ei, să strălucească de unuI singur”.
     Şi, aş adăuga, acest film de actualitate este foarte specific nouă. Ilustrând o situaţie veridică, cu implicaţii generalizatoare evidente şi demne de toată atenţia reflectând o secvenţă din realitatea românească a acestor ani.
     Şi de ce să nu observăm că neorealismul italian — Hoţii de biciclete, să zicem — aducând în discuţie o problemă de interes general contemporan, referitoare la stări de lucrări din lumea capitalistă, este italian, nu francez, după cum Zboară cocorii, cu întreaga lui poezie filozofică întemeiată pe elemente universal valabile, este un film rusesc, al unei anume realităţi sovietice şi nu american, Ei bine, eu cred că se pierde uneori din vedere acest lucru — şi anume că dacă avem ceva de spus în cinematografie, acest ceva trebuie să fie filmul românesc al realităţii noastre socialiste.
     E ceea ce m-a supărat, prin lipsă, în filmul lui Horea Popescu, menajat delicat de Valerian Sava, care totuşi nu poate să evite fraza „în aşteptarea împlinirii (regizorul) e stăpânit de o „dragoste lungă”. E şi urarea pe care i-o facem”. Adică, zic eu, nu văd de ce trebuia filmat lângă Alba Iulia, pentru că pelicula nu are în ea nimic ardelenesc, în afara pălărioarelor de pai şi de ce nu se putea filma atunci lângă Bucureşti, la Pipera. Vreau să spun că dacă Horea Popescu punea în loc de romanţe ardeleneşti o doină bulgărească, nu schimba datele problemei în mod esenţial. Nu decorul fructifică, valorifică noţiunea specifică, pentru că, în altă ordine de idei, Coloana lui Brâncuşi ne reprezintă prin esenţializare, ca şi Pasărea măiastră al cărei prototip poate fi căutat şi găsit pe covorul oltenesc. Dar Brâncuşi, fără pălăriuţa de pai din Hunedoara şi fără romanţă ardelenească, e profund în darul său uimitor de a vorbi despre noi, despre poporul său, despre arta acestui popor.
     Şi eu am început să teoretizez, dar nu mă pot opri să nu spun astfel de lucruri, de care uneori cam uităm.
     Scenariul lui Ghilia — revenind la filmul în discuţie — e interesant, e mai dramatic în conţinut decât pelicula care demarează cu încetinitorul şi repetă situaţii fără nicio motivare. Cred că n-a fost exploatat cinematografic cât ar fi meritat, are dreptate Valerian Sava, după cum trei actriţe şi bune şi frumoase rămân atât de palide în trecerea lor prin film, tot din vina regiei, care nu înţeleg cum n-a sesizat că pe o poveste ca cea scrisă de Ghilia trebuia făcut un film dramatic, care să-l solicite pe spectator, să-l oblige să gândească, să ia poziţie, evident nu ca ţăranii din piaţa satului la acea judecată foarte puţin plauzibilă din film.
     Nu-mi pot permite să demonstrez tehnicist situaţiile din scenariu care nu sunt valorificate regizoral cu toate implicaţiile cerute de caracterul lor dramatic — Valerian Sava o face foarte bine şi foarte explicit — dar nu sunt de acord cu scuza „fascinaţiei juvenile”. Horea Popescu este autorul unor mari, şi nu mă hazardez când spun aşa, spectacole de teatru — penultimul „Arturo Ui” fiind un exemplu mai mult decât elocvent, iar cel cu piesa lui Lovinescu, încă o fericită demonstraţie din acest punct de vedere. Ei bine, în film, în cele două filme, nu l-am recunoscut. Se obişnuieşte să se spună. „constituie un pas înainte”, cu un „totuşi” subînţeles, când n-ai ceva mai consistent de lăudat.
     Nu mi se pare acesta un compliment care să reziste.
 
(Cinema nr. 6, iunie 1964)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: cronica de film, dinu sararu, dragoste lunga de-o seara film, geo saizescu, horea popescu, un suras in plina vara film

Opinii: