Proaspăt absolvent, am primit de realizat primul subiect de „jurnal”, la Studioul Sahia, subiect inteligent, conceput de documentaristul de vocație lon Moscu, atunci redactor șef al jurnalului de actualitate. Subiectul era trezirea primăverii după marele viscol din '54. Filmez curgeri de ape, vibrații de lumină, schimbări de forme și culori, mișcări omenești vădind primăvara, adun mult, prea mult material, excelent filmat de colegul meu operatorul și totuși... nu pot începe montajul. Un chin imens mă cuprinsese, data ieșirii jurnalului era, desigur, fixă, și eu nu puteam să mă adun. Mă perpeleam în holul de la „Sahia”, unde și acum îmi pierd pașii și fierbând de angoasa iminenței unei formulări necesare, dar pe care o simțeam brutală, îl aud ca în vis pe operatorul Francisc Toth, mare vânător de imagini, povestind cum a filmat pentru plăcerea lui o barză ce clămpănea din cioc a primăvară. Și Feri Toth imita barza: Tac-tac-tac-tac! În secunda aceea sindromul cinema s-a declanșat. I-am cerut cadrul, generos mi l-a oferit și acel clămpănit ritmic al ciocului berzei (un cadru în sine foarte frumos, expresiv) a constituit nucleul formal, ritmic al organizării curgerii pur filmice a montajului dând sens poetic acelei primăveri de pe ecran. Subiectul a fost dealtfel ediat ca act supliment al jurnalului, fapt fără precedent și nici repetat. Nu era decât o mică părticică de cinema, dar reușita sa efemeră mi-a dat curajul ca în Bogății ascunse, primul meu documentar, să continui exprimarea prin ritmuri de forme mereu în mișcare, în curgere. Prinzând curaj, în București-oraș înflorit construiesc secvențe întregi bazate pe structura montajului compozițiilor dinamice în curgere, transformare, formulă revelatoare de sensuri indicibile, altfel, pe care unii le-au numit poetice. În special secvența furtunii și a ploii de vară pornea de la ritmica vibrației în briză a unor mici flori, se dezlănțuia cu ritmica spargerii primilor stropi pe asfaltul fierbinte, urmând în zbuciumul crengilor, averselor de ploaie și al frământării naturii întregi și culmina cu zbaterea unor imense dalii trecând în curgerea montajistă de la alb, galben, tot spectrul, până la negru și exploda cu trăznetele norilor negri ce se vor risipi la apariția unei raze. Ploaie de vară? Nu, nu era numai o ploaie de vară... era sindromul cinema care de atunci nu m-a mai părăsit, m-a obsedat permanent... Ajungând la festivalul de la Edinborough cu acest film văd la Londra, la National Film Theatre, Louisiana Story de Flaherty. Țin minte vag marele fluviu, un băiat într-o barcă, poezia nostalgică a naturi respectate de artist, dar ceea ce țin minte perfect, mai clar decât Picadilly-Circus este secvența forajului montajul de curgere halucinantă a mișcărilor devenite estetice prin perfecțiunea mâinilor unor muncitori manipulând lanțuri, cleme și clești (termeni pe care-i cunosc bine acum și-mi sunt dragi, pentru că azi fac și filme de protecția muncii) și toate aceste secvențe antologice într-o curgere de cinema, de adevărat cinema. Stăruia încă în mine aceasta curgere ritmică, împletită cu un sentiment de admirație pentru noblețea muncii, când, făcând o prospecție într-o uzină am văzut, în mic, ritualul turnării oțelului incandescent. Am fost fascinat și i-am solicitat lui Paul Anghel un scenariu despre oțelari. Așa am realizat Aproape de soare. Revăzând de curând filmul la cinematecă, perfect detașat, mi-au plăcut scenele de turnarea șarjelor filmate „pe viu”, în oțelărie, scene de o potență expresivă pe care numai respectul și prețuirea muncii puteau s-o genereze. Aceste secvențe le-am reeditat în scurt metrajul Flăcăul și focul. Experiența vieții și a artei nu se pot despărți. Între documentar și film artistic „sindromul” nu face diferențiere.
