Este a treia oară când scriu cum l-am cunoscut pe Pasolini și e și ultima. O fac aici în revista noastră pentru că inițiativa redactorului șef de a-l omagia pe Pasolini e un act cultural ce trebuie subliniat și apoi pentru că odată cu trecerea timpului înțelesul personalității lui Pasolini mi se relevă altfel. L-am cunoscut, pot spune, deoarece am avut cu el o sinceră și îndelungată convorbire intelectuală și, în fond, aceasta putea însemna atunci totul pentru mine. Nu mai eram ceea ce se cheamă
un tânăr curios și băgăreț, ci un prea maturizat autor de filme, dar ca exeget al artei filmului mă zbăteam în durerile celei de a doua mele nașteri. Publicasem de foarte tânăr, făcusem o pauză și reîncepusem. Teoriile estetice ale timpului (eram în 1971) care căutau să-și anexeze și cinematograful îmi dădeau dureri de cap. Citisem despre ideile structuraliste ale lui Pasolini, citisem și câteva texte ale sale dar văzusem și
Accattone. Ceea ce îmi crea o mare confuzie. Cum era posibil ca un artist
atât de unic să-și subjuge arta unei teorii unificatoare a limbajului? O semiotică a imaginii... de film?! Eram la Eforie, la început de sezon, filmam un
polițist în care intrasem de frica foamei, și vedeam, surpriză, alergând siluetele elastice a câtorva efebi pe scările hotelului, pe plajă, apariții ca din altă planetă... Am aflat că erau italieni și băieții de mingi a doi scriitori care s-au refugiat acolo la Europa să lucreze liniștiți: Moravia și Pasolini. Mi-a fost arătat cel din urmă care mă interesa și cu inconștiența celui care-l cunoștea doar ca regizor, neștiind nimic despre cariera sa literară de mare poet, romancier și eseist, de după război, l-am abordat pe temeiul colegialității. Ceea ce acum mi se relevă este stilul simplu, cald, franchețea de comunicare a omului de mare valoare universală care era atunci Pasolini. Era același mod firesc de comunicare umană care l-am întâlnit mai apoi și la Antonioni și Vittorio de Sica... la alții de același calibru. Era o urbanitate firească, un fel de primă cunoaștere destinsă, afabilă, care invita, fără a transmite acel
vezi cine sunt eu paralizant, dar nu era nici intim. Pasolini s-a așezat la umbră ascultându-mi scurta introducere: filme, filmări, Italia, etc. Curtoazia sa nu era nici a omului de lume, care nu lipsea, nici a cărturarului care era, ci mai degrabă a unui sportiv, a unui antrenor încercat discutând un transfer de echipă. Era suplu, slab chiar, dând senzația permanenței unei vibrații, ba chiar shirt-ul negru și pantalonii de flanel tot negru: părea ieșit chiar de pe teren. Înarmat cu cele citite despre ideile sale despre semiotica imaginii și cu alte câteva informații, am trecut repede la a-i destăinui inaptitudinea mea de a accepta un limbaj semnalizat în cinema. Eram înarmat și cu un alt citat din Levi-Strauss care nega aplicarea structuralismului la arte, pe care-l descoperisem de curând în ajutoru-mi.
I-am explicat fervoarea cu care-i acceptasem
Accattone și imposibilitatea chiar pentru filmul său de a se supune acelorași reguli structuraliste ce analizau limbajul. Imaginea filmică e unică și irepetabilă, spuneam, și, iată, nici o fotogramă din
Accattone nu poate fi semnal pentru nimic, e pur și simplu o poveste în sine, irepetabilă căci natura sa fotografică de document unic i-o interzice. Pasolini mă asculta în aceeași relaxare vibratilă și apoi a început să-mi confirme marea deosebire între limbaj și arta literară, situarea acesteia în vecinătatea potențelor semnalizatoare ale limbajului diurn, aptitudinea la analiza semiotică, structuralistă... Convenea că în ce privește filmul, lucrurile sunt într-adevăr mult mai complicate... Desigur, era o discuție relaxată pe o plajă, într-un moment de respiro... Pe nisip, departe, alergau siluetele elastice și estetice ale
băieților de mingi... undeva se pregătea
ziua mea de filmare. Ceea ce se constituise însă, sigur, în acea clipă nu era o relație convențională între doi regizori, spre fericirea mea de care deveneam conștient. Era nașterea unei celule vii a acelei atitudini simple, deschise, de a fi intelectual; de aici desigur și aerul
fair-play al interlocutorului meu. Am avut senzația aceea curioasă că
se poate, care ne vizita când și când în anii dictaturii și imposturii. Aveam s-o reîntâlnesc acum câțiva ani, tot la mare, la 2 Mai, tot la o siluetă asemănătoare, tot cu shirt negru, tot stând la umbră pe două scaune de răchită, la Petru Creția. Era atâta simplă comunicare omenească atunci stând în fața lui Pasolini că i-am spus ce aveam pe suflet și n-aș fi vrut să i-o ascund. I-am spus că mi se pare că Accattone e pe departe cel mai bun film adevărat al său și că ceea ce face în acel film se regăsea mai rar în următoarele, câte le văzusem. A stat, nu pot spune altfel decât... încet, a stat deci încet pe gânduri și cu aceeași voce simplă și relaxată, cu aceeași vibrație de curtenie sportivă mi-a spus că și lui i se pare la fel. N-am mai vorbit multe și ne-am despărțit ca și când ne-am fi putut oricând reîntâlni la o cafenea comună.
Ceea ce am încercat aici, după revelația pe care developatorul timp ne-o aduce memoriei noastre afective, e mai puțin să creionez portretul lui Pasolini, ci mai mult să găsesc un semn comun intelectualului ce l-am întâlnit atunci (și poate abia acum știu cu adevărat ce am întâlnit și pot chiar scrie despre asta); ei bine, acest ceva comun e simpla civilitate.
