Am văzut părinţi cu copii la
Păcală se întoarce: nu există o lege împotriva acestui gen de tratament?
Geo Saizescu se crede mai mult decât un regizor român de comedie; se crede un fel de păzitor şi promovator al umorului românesc. Frumos din partea lui că ne păzeşte umorul ca să putem dormi liniştiţi. Sigur că nu i-ar fi stricat şi puţin umor personal pe lângă ăla naţional, dar, pe de altă parte, dacă ar fi avut umorul lui nu s-ar mai fi identificat cu umorul unui popor întreg — şi-ar fi dat seama că e ridicol. În fine, omul şi-a făcut datoria cu mult avânt şi marile lui filme dintre care cel mai recent,
Păcală se întoarce, e şi cel mai mare: două ore şi jumătate! reuşesc să te lase cu impresia că nu există pe lume un popor atât de convins că e comic, în condiţiile unei totale lipse de umor. Convingerea e totul: pentru Saizescu, să faci comedie înseamnă să crezi foarte tare că ce faci tu se cheamă comedie (şi nu gălăgie, paranghelie sau gugumănie). Instrucţiunile lui regizorale trebuie să sune cam asa: „Voi cântaţi, voi recitaţi, voi ţopăiţi, voi urlaţi (voi toţi urlaţi) şi mai ales nu uitaţi: fiţi comici!”
Cum e rezultatul? Există aspecte care-I fac suportabil — imaginea lui Mihai Mălaimare Jr.; apariţia Anemonei Niculescu, care nu încearcă să se întreacă în ghiduşie cu „monştrii sacri” şi prin urmare pare mai demnă decât ei dar acestea sunt copleşite de celelalte aspecte: apariţiile „monştrilor sacri”, în speciul a lui
Sebastian Papaiani, în special scena lui de beţie; replicile isteţe ale lui Păcală, care e un figurant cum nu s-a mai văzut (ar trebui să i se spună Papagală); momentele muzicale; trimiterile satirice la actualitate; durata; lipsa de formă; lipsa de logică; lipsa de ritm; lipsa de orice, cu excepţia eternei jovialităţi saizesciene; şi mai ales jovialitatea aia ucigătoare.
