Talentul strălucit, omul de mare omenie, conştiinţa generoasă
Cunoştinţă destul de îndepărtată, prin slaba frecvenţă cu care îl întâlneşti, eşti surprins de fiecare dată de bucuria şi efuziunea cu care te întâmpină. Cauţi în memorie momente în care să-ţi fi câştigat merite în faţa lui şi niciodată nu le găseşti potrivite pentru a justifica afecţiunea şi încrederea cu care te priveşte, de parcă ai fi autorul unor numeroase, vechi şi noi acte de vitejie sau realizări de excepţie. Aproape că-ţi vine să crezi că le-ai şi înfăptuit şi el doar aşteaptă să i le confirmi, ca să te felicite, dar va rămâne discret, dacă nu vei spune nimic, continuând să se bucure, cu o imperturbabilă linişte interioară şi aceeaşi credinţă în priviri.
Este convins că eşti un om bun şi nu-ţi vorbeşte de alţi oameni decât de bine. Nu-I vei auzi niciodată spunând un cuvânt rău sau diminuând pe cineva, chiar dacă e vorba de un ins cu câteva capete mai jos decât dânsul şi lipsit de strălucire. Pare să cunoască limitele şi păcatele fiecăruia, dar îl irită ideea de a vorbi despre ele şi găseşte oricând cuvinte de laudă pentru fiecare dintre colaboratori. Nu vorbeşte cu niciun prilej despre sine însuşi, fără să-i pomenească şi fără să insiste a-i plasa cu cel puţin o treaptă mai sus decât merită, chiar dacă le ştie locul adevărat. Fără să vrea pentru sine privilegii în ordinea ierarhiei sociale şi obşteşti, din care nici nu are parte, e bucuros că poate, cel puţin în cugetul său, să dea satisfacţie altora.
Are în el însuşi atâta spaţiu de experienţă, talent şi omenie, încât lucrurile mici nu pot să-l captiveze şi unele diferenţieri — pentru noi, oamenii obişnuiţi, capitale — lui îi scapă cu desăvârşire. Nu-l contrariază modestia puterilor cuiva, dacă o comuniune de efort l-a ajutat pe cel în cauză să-şi găsească o justificare. Uneori se lasă însă întristat de câte un rezultat cert mediocru la care asistă şi-l recunoaşte ca atare, cu chipul adumbrit şi vocea îngrijorată, de parcă propria sa soartă ar fi în joc. Nu se poate să nu observi că simte de la distanţă impostura, preferând să treacă la alt subiect. Orice act de degradare a profesiunii sale — fiindcă alături de mediocritate şi impostură mai există şi nepricepere, mai există şi lucru de mântuială — îl face să sufere. De aceea poate, chiar când întâlnirea se prelungeşte, preferă să te întrebe de sănătate, de familie, să se confeseze în probleme de viaţă şi, în schimb, devine uşor alergic când discuţia alunecă spre laturile profesionale. A-i lua un interviu este totdeauna o operaţie cum nu se poate mai dificultuoasă, pentru că orice cuvânt, în tangenţă cu meseria şi arta sa, capătă proporţii şi semnificaţii nebănuite şi va fi drămuit îndelung, controlat îndeaproape pe parcursul tipăririi şi rejudecat sever, când textul apare.
Pe platou, dacă îl vizitezi în timpul lucrului, nu te cunoaşte. Trece pe lângă tine fără să te vadă sau, după un salut destul de rece şi sumar, însoţit de un surâs îndepărtat, îţi întoarce spatele, pe neobservate, în modul cel mai firesc, dar definitiv. Dacă îl abordezi, îţi va vorbi mai ales despre inconvenientele tehnice. Dar n-are timp nici de astea şi priveşte mereu dincolo de tine. ÎI devoră o sete abstractă şi continuă de a vedea, de a capta lumina şi semnele spaţiului înconjurător, pentru a le prelucra în laboratorul secret al retinei sale dilatate.
În priviri i se concentrează şi i se distilează întreaga fiinţă — ceva din alura masivă, din plastica inconfundabilă a mişcărilor sale, din convulsiile care îl consumă şi din opţiunile care îl limpezesc interior, se transmite de asemenea în imaginea de pe celuloid. În lipsa pensulei, pictează transfigurând în lumină propria sa existenţă. Cadrele filmate de el au totdeauna consistenţă şi adâncime. Chiar un perete gol şi cenuşiu capătă materialitate şi infiniţii pori invizibili ai zidului compun un peisaj reliefat în nuanţe. Lumina vibrează în stabilitatea ei, ca şi petele de umbră, care par obţinute pe ecran, precum pe şevalet, cu o pastă densă, aşezată cu cuţitul. lar portretele, chipurile umane, ni se relevă, transportate de fascicolele luminoase, de o neobişnuită precizie, vitalitate şi strălucire, pentru că au fost privite cu obiectivitate şi luminate cu patima, minuţioasă şi aplicată, care-I animă pe operator.
Este unul din oamenii de omenie, de talent — în cazul său, de geniu al profesiunii — pe care-i are cinematografia noastră: Ovidiu Gologan, cineastul emerit, prea puţin onorat de titluri, care a împlinit în această primăvară 60 de ani, creatorul imaginii la
Moara cu noroc,
Pădurea spânzuraţilor...
