Când toţi ceilalţi intră în pauză, în platou rămân să lucreze echipa de imagine şi electricienii. Punerea luminii pentru un cadru poate să dureze uneori şi ceasuri întregi. Diferite lumini se aprind şi se sting, se deplasează, se difuzează, se concentrează... Indicaţiile operatorului şef sună la fel de ermetic pentru un spectator ca şi limbajul tehnic al oricărui specialist. La Facerea lumii, cel care lucrează în pauze este Ovidiu Gologan.
—Sunteţi unul dintre cei mai căutaţi şi în acelaşi timp poate cel mai meticulos dintre operatori. Ce înseamnă pentru dumneavoastră această meserie?
— Primul lucru ce trebuie spus este că nu se poate face film decât cu pasiune, dăruire şi, neapărat, cu o doză de nebunie. Fără asta, nu rezistă nimeni. Eforturile strict necesare sunt mult prea mari. În ce priveşte munca mea de operator, ea constă în manipularea luminii. Lumina şi umbra depind de mine. De multe ori, când abia s-au instalat reflectoarele, deci munca de nuanţare abia începe, unii se miră: de ce oare insist atâta pe detalii. Da, insist. Şi asta e foarte important, pentru că lumina e culoare, lumina e viaţă. În starea de tensiune epuizantă în care se face un film, ca să obţii ce vrei, trebuie să lucrezi câineşte. Să n-ai în echipă nici mamă, nici tată, nici prieteni. Oricât de multă, oricât de grea, munca e muncă şi trebuie făcută bine, cu orice preţ. Peste zece ani nu interesează pe nimeni că, într-o zi de filmare, materialul ţi-a ieşit prost pentru că te dureau dinţii. Absolut pe nimeni. Indiferent cum te simţi şi ce necazuri ai — şi asta am învăţat-o de la
Liviu Ciulei, cu care am tras 50.000 m de peliculă, fără să-I aud vreodată ridicând tonul. Trebuie să fii totdeauna acelaşi, să nu faci concesii, dar nici să nu-ţi pierzi cumpătul; să fii totdeauna cu zâmbetul pe buze.
