Dintr-o familie de transhumanţi bârsani, Gologan s-a născut la Constanța„ luând de la moșii ardeleni gravitatea şi perseverenţa, marea învățându-l tainica ei spumegare şi nesfârşitul. Ca un provensal, mai neguros, al Sciţiei minore, a simțit mereu mistuitor amor de lonh, dor de depărtări; ca și Ovidiu – al cărui nume i l-au dat, neştiutori de ceea ce va fi, părinții – e un poet al metamorfozelor naturii surprinse în îmgemănări gingaşe, de la nebulos la limpede, de la haos la lumină:
Ante mare et terras, et, quod tegit, omnia, caelum,
Unus erat toto, Naturae vultus in orbe,
Quem dixere Chaos...
Cine, văzând tablourile din Pădurea spânzuraților n-ar face imediat această apropiere ? Ceaţa, negurile, lichefierea aerului și a solului, şi pe urmă trâmbiţele de lumină ale soarelui, cu surdină — ale lunii, zbuciumate — ale reflectorului…Din încleștarea războiului, unde „nimic n-avea formă permanentă” trebuia să se despletească un tainic fuior de armonieȘ dacă filmul lui Ciulei a avut sporuri — recunoscute — de adâncime și expresivitate, de aceste sporuri nu e străin ochiul lui Gologan…
Ochiul lui Gologan! Cineva, gata de asocieri ppripite și exterioare, a scris că e suficient să vezi ochii operatorului nostru de imagine, pentru a-i înţelege arta_Nu e adevărat: Gologan are ochii obosiți, iar când şi-i ascunde, profesional, sub ochelari fumurii, pare mai curînd un medic radiolog decât un om de cinema. Firea, sensibilitatea, temperamentul de artist sunt toate răsucite înăuntrul propriei personalități, spre viața sa lăuntrică. Departe de a fi un extrovertit, Gologan vorbeștestângaci despre sine, și devine timid : sfiala aceasta e poate singurul rapel fățiş al unui temperament autentic de artist, semn că, așa cum ar spune Arghezi, „s-a trezit, neclar și tot somnoros, în leagănul tainelor... pruncul".
Am văzut de curând câteva filme lungi și scurte - dar de ce Arhiva Natională şi Cinemateca nu iau iniâiativa unor „selecții" sau „retrospective', dedicate nu numai lui Gologan, ci și altor cineaşti români reprezentativi? – am văzut, aşadar, filme semnate, ca director al fotografiei, de Ovidiu Gologan. De la Crescătoria de crapi şi păstrăvi, în colaborare cu nedespărţitul prieten şi emul I. Cosma, până la Viaţă nouă sau Scrisoarea lui lon Marin către „Scânteia", monografii-manifest ale primelor cooperative agricole ; de la „jurnalele" dramatice şi patetice ale zilei de 23 August şi de Festivalul mondial al tineretului până la Viaţa învinge, până la Moara cu noroc, până la Pădurea spînzuraţilor. Referindu-mă exclusiv la imagine, aproape toate aceste filme au ceva comun : densitatea, fuga de orice fel de frivolitate sau trivialitate, lirnpezimea, optimismul grav. Şi încă ceva : o deosebit de pregnantă reflectare a specificului national : peisaje caracteristice, fie că e vorba de Bărăgan sau de câmpia de la Şelimbăr, de colinele Bonțidei sau de pădurile Aradului ; figuri umane, în special de țărani, cu echilibrul lor sufletesc de sinceritate latină ; ritmul propriu de hărnicie românească (asemănător şi totuşi altfel decât al altor harnice popoare), ritm descifrat în bătaia pistoanelor, în torentul furnalelor, în efortul de oțel al industriei, dar mai ales în zvâcnirea bobului de grîu, după seceriş. Unul dintre leit-motivele filmelor lui Gologan (inclusiv Lumină de iulie) este vânturarea grâului ; în multe secvente, munții de boabe se transform în aeriene havuzuri transparente, când lopetile .oamenilor aruncă exultant, parcă într-un ritual străvechi, pale de grăunțe. Și iarăși ne revine în memorie Ovidiu, de data asta ,cel din Fasti ,care face elogiul „mirabilei sămânțe", ca Blaga :
Seminibus jactis, est ubi fetus ager,
State coronati plenum ad praesepe, juvenci...
Cred .că. Ovidiu Gologan .s-a îndrăgostit de aparatul făcător de imagini atunci când a văzut încrestat, pe una din laturi semnul oo. Dorul lui de depărtări, de orizonturi deschise, ca şi înfiorarea în fața dreptelor amiezi dobrogene, şi-au găsit făgaş exemplar în „focarul" şi în „infinitul" camerei de filmat.
Există, .după .cum se ştie, artişti pe care-i admirăm și-I stimăm, dar nu-i putem iubi. Ovidiu Gologan e dintre aceia pe care, cu cât îi stimăm şi-i admirăm, cu atât îi iubim mai mult pentru omenia lui profundă, pentru luminile și umbrele faste, rodnice, pe care le sapă în sufletul nostru, pentru arta lui francă şi mare. (06.08.1966)
