REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



„Omul care ne trebuie” – cronică de film


     Filmul de actualitate, reflex al existenţei fiecăruia dintre noi la timpul prezent, ar putea părea în ochii multora un subiect la îndemâna oricărui autor. Dar recrearea faptului de viaţă curent, se dovedeşte de fiecare dată, testul de maximă dificultate în creaţia regizorilor noştri, zona fierbinte — implicarea directă este întotdeauna fierbinte — din cinematografia noastră. Un argument în favoarea dificultăţii acestui examen este şi faptul că mulţi dintre regizorii noştri de prim rang au abor­dat partitura actualităţii abia după ce aveau o filmografie foarte bogată. Manole Marcus confirmă acum şi el această regulă. lată-l aşadar, astăzi, după două decenii de susţi­nută creaţie regizorală (15 lungmetraje de ficţiune) debutând în filmul de actualitate. Trebuie spus, întru precizarea profilului său artistic, că Manole Marcus şi-a asumat (cu succes) riscul unor debuturi continue: de la evocarea războiului (Viaţa nu iartă) la filmul de ilegalitate (Canarul şi viscoluI, Străzile cu amintiri), de la legenda isto­rică (Zodia Fecioarei) la comedia de dragul comediilor (Nu vreau să mă însor, Ope­raţiunea «Monstrul») sau la intriga poli­ţistă (Cianura şi picătura...), de la dezba­terea politică gravă (Puterea şi Adevărul) la policierul politic (Conspiraţia, Cap­cana) etc., având de fiecare dată capacita­tea de a adapta tematica respectică pro­priului stil şi viziuni regizorale. În sfârşit, acum, Omul care ne trebuie îl aduce pe Marcus nu numai în cadrul contemporan, dar îl şi implică în preocupări de actualitate. Unul dintre personajele sale din acest ultim film spune: «Important este să ai răbdare, să gândeşti de cinci ori până să faci o dată». Ascultând această replică, m-am gândit că ea aduce o tuşă potrivită şi la portretul regizorului care a ştiut să aibă răbdare înainte de a se lansa în des­cifrarea prezentului. Răbdare care, o dată cu trecerea anilor, a căpătat chipul profe­sionalismului şi al seriozităţii investite egal în marile teme şi în micile subiecte. Talentul lui Marcus s-a remarcat întotdeauna prin rigoare în construcţia intrigii şi în detecta­rea conflictelor esenţiale. Nu în ultimul rând trebuie remarcată şi grija cu care îşi alege scenariştii dintre scriitorii şi dramaturgii noştri consacraţi (a colaborat la 7 filme cu Titus Popovici, la 3 cu Ioan Grigorescu, la tot atâtea în calitate de co-autor cu Petre Sălcudeanu, la un film cu Mihnea Gheorghiu, şi acum cu lon Băieşu.)
     Băieşu i-a propus un subiect aparent «mic». Este vorba de un popas pe un timp limitat — două-trei săptămâni — în intimita­tea unei familii model. Capul familiei (Ilarion Ciobanu) este unul dintre cei mai buni spe­cialişti în beton din ţară, care a construit nu mai puţin de şapte baraje «că a lucrat şi la unul mai mic»; soţia sa (Jeana Gorea trăieş­te, nu joacă fidelitatea conjugală dar şi rolul de consoartă activă în destinul soţului) l-a urmat cu dragoste (fără obişnuitul conflict dintre viaţa pe asfalt şi viaţa prin hâr­toape) din şantier in şantier; copiii, o fată si un băiat, sint buni la suflet. buni la şcoală si au cfte un talent. Băiatul (Mircea Stoian) e «născut» să fie matematician, dar şi fotba­list, iar fata e «născută» să fie actriţă. Şi pe deasupra, copiii se înţeleg de minune cu părinţii şi viceversa. Deci, ce s-a putea în­tâmpla într-o astfel de familie model, când fil­mul nostru de actualitate ne-a obişnuit cu conflictul dintre nou (a se citi neapărat bine) şi vechi (a se citi neapărat rău) de prefe­rinţă materializat în înfruntarea dintre două procedee tehnice sau două piese de schimb pe un şantier sau într-o uzină; când am fost obişnuiti cu conflictul obligatoriu din­tre generaţii, cu divorţul dintre mentalităţile părinţilor şi copiilor şi cu alte câteva conflicte-robot? Dar tocmai jocul schema­tismului în alb şi negru îl evită Marcus şi Băieşu, alegând calea mai dificilă desigur, dar mai realistă, a nuanţelor. Ei nu vor să spună totul despre toate într-un film cu o familie de muncitori. Ei vor să intercepteze un segment de viaţă obişnuită, cu mă­runta, dar incontestabila dialectică a nemulţumirilor şi incertitudinilor, a repara­ţiilor posibile sau a succeselor de-o clipă, lăsând viaţa să curgă înainte pe drumuri drepte sau ocolite, atenţi la toate semnele de întrebare sau de mirare, dar fără punct. Căci viaţa nu se opreşte niciodată din dru­mul ei pentru a pune punct răspicat conflic­telor, nici măcar într-o familie model. Deci nici autorii nu vor da soluţii pentru fiecare situaţie, oferind personajelor şansa de a se autodescoperi, dând şi pe ecran vieţii dreptul să fie imprevizibilă şi uneori ne­realizată conform exigenţelor ideale. Au­torii au preferat să pună accentul pe fră­mântări care nu se văd, dar există în sufletul personajelor, pe intimitatea eroilor care le determină hotărârile exterioare. Şi bune şi ele.
     Faptele, privite de la nivelul ochiului, şi trăite la scara omului obişnuit, sunt percepu­te ca atare şi datorită unei scenografii cu funcţie biografică (Mihai lonescu), a cos­tumelor adecvate caracterelor (Florentina ­Ileana Mirea), a imaginii de o mobilitate na­turală cu ştiinţa amplasării accentelor în cadru, cunoscute nouă din multe filme semnate de Alexandru David. Montajul (Adriana lonescu) şi din nou imaginea folosesc excelent ritmul interior al filmului pentru a exprima trecerea de la viaţa, oricum Iiniştită, a micului oraş de la poalele mun­ţilor în contrast cu agitaţia capitalei. lar muzica lui George Grigoriu sporeşte tona­litatea de intimitate şi de emoţii surprinse în direct a filmului.
     Cele două caractere ale filmului — tatăl şi fiica, găsesc în Ilarion Ciobanu şi Catri­nel Dumitrescu interpreţii ideali. Nu pot să nu amintesc cu ocazia acestei premiere, că tot lui Manole Marcus îi revine meritul de a fi descoperit şi lansat pe acest mare actor de cinema care este Ilarion Ciobanu (şi anume în scurtmetrajul documentar «Într-o dimineaţă» - 1959). Ciobanu se dă­ruieşte fiecărui personaj cu atâta fervoare, se identifică într-atâta cu biografia şi simţi­rea sa specifică, încât impactul său de pe ecran este întotdeauna fără greş. Alături de el, âinăra Catrinel Dumitrescu, cu toate repetatele roluri de aceeaşi factură ce i-au fost oferite până acum de marele şi micul ecran, îşi păstrează spontaneitatea, firescul şi capacitatea de a emoţiona, sugerând re­surse actoriceşti încă neexploatate. Ser­viţi de dramaturgie sunt şi ceilalţi eroi ai filmului, neexistând discrepanţe între felul lor de a gândi, de a vorbi (deşi uneori Băieşu face prea muit uz de jargonul «Tanţei şi al lui Costel») de a acţiona, dând o agreabilă fluenţă filmului. Ceilalţi eroi, adică o bună duzină de tipologii umane şi eşantioane sociale, discret caricaturizate, în aşa fel încât să se afle la o echidistanţă de şarja satirică a lui Băieşu şi de echilibrul raţional al lui Marcus. Apar deci: reporterul TV (Alexandru Stark se joacă fără efort pe el însuşi); secretarul, al Comitetului de partid, nu tocmai ideal, (Matei Alexandru); un director de ICRAL, sentenţios şi fals amabil (Emil Bozdogescu); noul locatar mascând cu plecăciuni umile o natură vin­decativă (Aristide Teică); instructorul de la Căminul cuitural, exaltat de amatoris­mul său (George Mihăiţă); directorul general al trustului de construcţii, abil în funcţia sa de conducere (Octavian Cotescu); primarul — un om dintr-o bucată (Cornel Coman); vicepreşedintele de la Consiliul Popular, uzând şi abuzând de legalitate (Mircea Anghelescu); soţia sa sugerând precaritatea parvenitismului funcţiilor (Mar­ga Barbu); preşedintele clubului de fotbal din localitate tipicul suporter, dar şi bene­ficiar de pe tuşe (Vasile Cosma); profe­sorul model — dar cine mai aplaudă astăzi matematicienii? (Ovidiu Schumacher) şi antrenorul, adică Jean Constantin, în tre­ning de antrenor — fiecare dintre ei şi toţi laolaltă creionând cu individualitate artis­tică tipuri şi prototipuri cu certe valenţe de generalizare. De altfel, cu aerul său modest şi măsurat, filmul nu se sfieşte să facă aluzii la o serie de situaţii personale şi so­ciale, cu rezonanţă şi dincolo de pereţii locuinţei unei familii model. Semnând un film care ne trebuia, Manole Marcus ne reconfirmă că şi el este unul din oamenii care ne trebuie în cinematografia noastră.
(Cinema nr. 11, noiembrie 1979)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: adina darian, cronica de film, manole marcus, omul care ne trebuie film

Opinii: