Ultimul film al lui
Gopo,
Comedie fantastică, conține o scenă cu totul remarcabilă care ar putea fi punctul de pornire al unui alt film: aceea în care tânărul crescut «în eprubetă», educat în absența ființelor vii, are revelația infinității umane și naturale și, pentru prima oară, se simte (și este chiar) prizonierul iluziei tehnicii. Printr-un trucaj tehnic perfect, el vede și se simte în tridimensionalitatea unui peisaj maritim splendid, dar se izbește de pereții incolori ai nacelei sale «utopice». Puterea sentimentului, desigur, sparge iluzia și detenția, sugerând forța interioară a omului de a se ști sau de a se descoperi ca o ființă liberă și salvată prin însăși libertatea sa, consubstanțială condiției.
Această scenă conține una din ipostazele omului aflat la cinema, în plină iluzie de care se simte chemat sau spre care tinde. Filmul nu e numai o oglindă a omului, ci și o fereastră uriașă spre univers. El trebuie și reușește uneori, rareori, să accelereze pulsul nostru de ființe libere, revelându-ne propria-ne putere de acțiune și nu numai de imaginare. Aș spune că, voit sau nu, Gopo a refăcut aici (în chip personal) un topos al filmului: acela de film în film, topos pe care îl găsim și în opera altor cineaști, în cu totul alte variante: la Fellini, bunăoară, în
81/2 — sau la Antonioni în
Blow up.
Meditația pe subiectul «viața ca film» ― pe jocul iluzia realității, realitatea iluziei ― e una din marile teme ale acestei arte, împrumutată de la celelalte din seria lumea ca teatru, realitatea ca literatură, viața ca vis, roman în roman, etc. O temă demnă deci de a fi reluată și cât mai bine susținută literar.
