O restituire

     Călin Căliman ne ia „pe departe”, cum se spune. El este modestul care, de când î1 ştiu, vrea să ne atragă atenţia că nu-şi doreşte decât să stea în banca lui, dar, adaug eu, în acel colţ se speteşte muncind pentru cinema de câteva decenii şi, de data aceasta, ca autor al monografiei ,;Jean Mihail” ne avertizează: „Cartea se doreşte a fi, înainte de orice altceva, o poveste despre un cineast de ieri pe care prezentul şi viitorul nu are voie să-1 uite (...) Cineva, altădată, îi va analiza, poate, „la rece” opera. Acum şi aici nu ne-am propus decât o restituire”. Refacerea traseului acestui pionier este deopotrivă riguroasă şi  înduioşătoare căci nici Păcat, nici Lia, nici Manasse nu s-ar fi putut infiripa fără doza de nebunie a primilor iubitori de cinema. Căliman fixează momentul: „într-o zi, pe cand Jean Mihail îl asigura pe Victor Ion Popa că în scurtă vreme va pune bazele unei societăţi de producţie pentru filmele romaneşti („Cu ce, bre, omule? N-ai de un capuţiner!”) l-a auzit pe Ion Morţun, la o masă vecină, adresandu-i-se unui domn înalt, roşcovan, bine legat: „Vorbeşte cu Mihail, că aista ni-o înnebunit cu şinematograful lui".