Nu ştiu dacă premiera „oficială” de la „Scala” a
Reconstituirii, petrecută cu o întârziere de 21 de ani, a reuşit să repare ceva din răul făcut filmului prin marginalizare şi anatemizare. Nu cred că iluzia de fast întreţinută de blănurile şi parfumurile doamnelor prezente la spectacolul de gală sau reflectoarele echipelor T.V. care au mediatizat evenimentul l-au făcut pe
Lucian Pintilie să uite că vreme de două decenii a fost inamicul public numărul 1, ispăşind păcatul acestei pelicule „lipsite de specific naţional”. Nici regizorul nu şi-a imaginat că o relansare ar putea ajuta ca „cele rele să se spele”. El şi-a dorit un singur lucru: ca filmul să fie văzut de tineri, de cei care au refuzat şi refuză „un rău instalat cu complicitatea noastră”, cum declara în interviul din săptămânalul „Caţavencu”.
Probabil că şi tinerii de azi îl vor percepe ca pe un şoc:
Reconstituirea poate schimba destine. Depun mărturie printr-un flash-back.
În urmă cu 21 de ani îl vedeam, cu matricola pe mânecă şi cu servieta în braţe la cinematograful „Popular” din Braşov, nu mai eram om şi mă hotăram, cu numai câteva luni înainte de bacalaureat, să nu mai dau examen la latină, ci la I.A.T.C., la filmologie. Iată-mă deci în paginile unei reviste de cinema încercând să exprim ceea ce simţeam atunci. În primul rând, bucuria de a înţelege un film făcut pentru „cine are ochi de văzut şi urechi de auzit”. Satisfacţia (minoră, desigur) de a fi fost atât de perspicace încât să observ că buzele unuia dintre protagonişti pronunţa „Nataşa”, în timp ce din microfoanele sălii răzbate strigătul „Carmela”. Ce mai simţeam? Păi, o imensă speranţă în legătură cu filmul românesc. Cum să nu speri când adevărurile
Reconstituirii sunt spuse atât de tranşant şi atât de subtil totodată? Când nu auzi nicio notă falsă şi când constaţi că regizorul a mers până la capăt în atacul său împotriva compromisului care ucide? Dar mai presus de toate era sentimentul euforic şi în acelaşi timp lucid că mă aflam în faţa capodoperei. Probabil că atunci aş fi scris despre admirabila sa unitate, de tip aristotelic (de timp, de loc şi de acţiune). Ceea ce mă frapează azi la pelicula lui Pintilie este însă altceva: văd în ea o zguduitoare „poetică” de cineast.
Reconstiturea este un mânios pamflet împotriva manipulării imaginii cinematografice. Dacă ar fi numai secvenţa în care procurorul se joacă într-o doară cu aparatul de filmat şi-i potriveşte obiectivul rânjind şi tot te trec fiorii simţind că este vorba despre relaţia dintre putere şi cinematograf. Dar mai sunt şi scenele, mult savurate de public, în care miliţianul dă operatorului indicaţii cum să regizeze reconstituirea şi explică tuturor misiunea educativă a peliculei care avea să fie prezentată în cluburi, „să înţeleagă tot poporul unde duce alcoolismul”. Năucit de atâtea sfaturi din partea autorităţilor, bietul om cu camera de filmat nu reuşeşte să-şi îndrume convingător interpreţii. Cei doi delincvenţi siliţi să-şi mimeze propria încăierare de la agapa absolvenţilor par a şti că un documentar nu se face repetând „fapte semnificative”, par a simţi că se trişează reconstituind păţania lor. Se plăteşte scump dispreţul faţă de deontologia profesiei de cineast, spune cu acest film Pintilie care a încercat să distrugă prin el raporturile mitologice cu realitatea ale „realismului socialist”.
Reconstituirea este o patetică profesiune de credinţă avertizând asupra vinovăţiei cineaştilor care se lasă manipulaţi de putere. Verdictul său este necruţător: complicitate la crimă. Câţi au înţeles, câţi au vrut să priceapă acest sens al „poeticii” lui Pintilie? Sau câţi au încercat să urmeze preceptele maestrului rebel, dar n-au reuşit să-şi facă auzit glasul cu aceeaşi intensitate şi claritate? Un lucru e cert: filmul i-a marcat puternic pe regizorii care au debutat în anii '70. M-aş opri la un singur exemplu,
Alexandru Tatos care în ataşantul său autoportret de „autor în criză de creaţie” (
Secvenţe), simte nevoia să-l omagieze pe Pintilie incluzându-l într-o scenă. O întâlnire întâmplătoare pe un coridor de la Buftea, o strângere de mână între doi cineaşti care-şi pun probleme de conştiinţă în legătură cu arta lor. O apariţie de câteva secunde care-l ajută pe Tatos să-şi precizeze poziţia în „poetica” sa. Desigur, pamfletul lui împotriva compromisurilor făcute de cineaşti este mult mai aluziv căci timpurile (era în 1981) deveniseră şi mai potrivnice. Tocmai de aceea creşte brusc pulsul filmului când autorul
Reconstituirii apare ca un semn de speranţă. Răzvrătitul, intratabilul, incomodul, radicalul Pintilie rămâne mereu acelaşi. Dovada vie că filmele „se fac întotdeauna împotriva a ceva”, cum spune Zanussi.
