Cronica animaţiei
Actori, ace de gămălie obiecte de uz casnic sau chiar legume au invadat rând pe rând tărâmul animaţiei, spre disperarea partizanilor desenului propriu-zis. Filmele care supun această recuzită procedeului «imagine cu imagine» sunt privite ca nişte experimente exotice. Nu de puţine ori talentul a reuşit să anuleze senzaţia de demonstraţie epatantă şi să înnobileze peliculele din categoria pomenită cu fior poetic. Autorii cei mai năstruşnici au ştiut ă se supună unei rigori artistice de căpătâi, aceea de a exploata însuşirile materialului. Printre animatorii cu acest fler se numără şi
Mihai Bădică, autor al câtorva inspirate filme cu plastilină
(Alter ego, lcar, Geneza, Metaforă). Neobişnuita lui capacitate de stăpânire a formelor se încearcă acum asupra unui alt obiect, sticla. Chiar dacă procedeul nu este o noutate absolută, încercarea sa de a povesti întâmplări omeneşti cu ajutorul recipientelor transparente este meritorie.
Deci
Nişte sticle reuneşte câteva pilule satirice cu teme familiare genului. Servilismul, bădărănia, veleitarismul, intransigenţa, iată numai câteva dintre ele. Banalitatea subiectelor este anulată de ingeniozitatea tratării, adică de iscusiţa alegere a protagoniştilor şi de analiza relaţiilor dintre ei. Cine sunt deci eroii întâmplărilor? Bineînteles, nişte sticle. Alungite, pântecoase, extraplate, dreptunghiulare sau sferice, ele amintesc prin formă de însuşiri omeneşti. Realizatorul mizează însă şi pe alte determinări, mici detalii care au un cuvânt de spus în ceea ce se numeşte dramaturgia filmului. Aşadar, aflăm despre ele că au etichete sau nu, că sunt pline sau goale, că adăpostesc băuturi tradiţionale sau parfumuri delicate. Fiecare recipient este un personat cu profil moral uşor de ghicit, cu gesturi şi ticuri care le caracterizează sumar şi eficient. Asistăm la conflicte între sticle cu aer aristocratic şi altele «bădărane», la ascensiunea uneia «ariviste», la eforturile de «a da bine» ale câtorva care îşi ascund goliciunea sub etichete atrăgătoare. Nu numai contrastul dintre dimensiuni este exploatat de autor, ci şi cel dintre culori şi conţinuturi. «Buturuga mică răstoarnă carul mare», «Scopul scuză mijioacele», «Daţi cezarului ce-i al cezarului» sunt ziceri pe care filmul le ilustrează bizuindu-se pe însuşirile obiectului «de animat».
Priceperea regizorală a lui Mihai Bădică a primit un preţios ajutor din partea coloanei sonore (autor Erica Nemescu). Muzica lui Dan Andrei Aldea, nume care nu mai are nevoie de recomandări, comentează dar şi provoacă întâmplările din
Nişte sticle. Nu este vorba despre ritmuri de
şlagăr, ci despre frânturi de melodii şi sonuri ciudate care punctează, contrapunctează şi dinamizează acţiunea. Însufleţirea recipientelor animate nu este o convenţie greu de acceptat, pentru că evoluţia lor este plină de vitalitate. Cu simţul detaliului şi cu remarcabil har de animator, Mihai Bădică ne face să credem în existenţa unei lumi într-o sticlă.
