​O inimă încăpătoare

     Cronica animaţiei
     Oricit de mult am iubi dinamis­mul şi hazul animaţiei, trebuie să recunoaştem că ne lăsăm cuce­riţi şi de faţa ei poetică, luminată de melancolie sau de sentimente delicate, atât de delicate încât este nevoie de multă pricepere ca ele să nu ia calea dulcegăriei. Printre autorii care s-au dedicat acestui domeniu cu ispite şi riscuri se numără şi Liana Petruţiu, inspirată ilustratoare a cărţilor pentru copii şi admira­toare a desenului infantil. Observaţia că lipsa de prejudecăţi a proporţiilor şi culorii este o mână de aur pentru animaţie pare o descoperire deja patentată, dar includerea ei în programul artistic poate deveni atu-ul unui stil personal. Filmele regizoarei — Domnul Goe, Poveste cu buline, Punguţa cu doi bani, Ghicitori, Să ne jucăm de-a Terra, Călătorie în plantă — sunt mărturii despre această consecvenţă, a cărei ultimă satisfacţie se numeşte Inima cea mică. Deci, din nou despre lumea copilăriei, dar fără dorinţa de a coborâ la presupus coborâtul ei nivel de înţelegere. Semnat de Lucia Olteanu, scenariul imaginează o pagină din jurnalul ilustrat al unui băieţel. Tema de meditaţie: propria inimă. După ce desenează conturul acestui spaţiu al iubirii, eroui începe să-I umple cu personaje şi întâmplări ale frage­dei sale vieţi. Părintii, bunicii şi prietenii de joacă îi inspiră portrete afectuoase, din care nu lipseşte însă tandra ironie. Lumea văzută de băiat seamănă destul de bine cu cea reală dar conţine modificări ce dovedesc dorinţa prota­gonistului de a interveni în favoarea celor dragi. Casa bunicilor este salvată de ploaie printr-o originală soluţie: va fi pusă la adăpostul unei imense flori. Pentru a înveseli «o păpuşă tristă din porţelan», el inventează un elefant în pija­ma. Cu creionul şi guma, copilul schimbă con­tururile lumii după pofta inimil sale. Gândurile naive, răzbunările caraghioase şi elanurile e­roice sunt comunicate printr-un monolog inte­rior scris cu simţul măsurii şi rostit de o voce încurajator de normală, fără alintări şi graseieri inutile. Acum, când prezenţa cuvântului în filmul de animaţie este privită neîncrezător de teore­ticienii obsedaţi de specific şi de practicienii care iubesc exclusivist gagul grafic, iată că asistăm la reabilitarea comentariului. Inima cea mică este într-adevăr o întâlnire fericită între sugestia verbală şi cea vizuală, vorba şi desenul nu se ilustrează reciproc ci dialoghea­ză spontan şi surprinzător. Farmecul acestei imagini a lumii văzute de copii datorează mult desenului Lianei Petruţiu. Prospeţimea culori­lor, compoziţia care îngăduie formelor realităţii să îmbrătişeze afectuos hotarele visului, pro­porţiile fanteziste, sunt calităţi ale graficii infan­tile pe care autoarea le-a adaptat cu ajutorul unei inteligenţe stilizări. Personajele sale au şi gingăşie dar şi neastâmpăr, par anume făcute pentru copiii erei tehnocratice. Mai multă curiozitate şi mai puţină naivitate, pare să crea­dă regizoarea despre eroii şi spectatorii ei constanţi. Inima cea mică arată că filmul pentru copii poate vorbi emoţionant despre copilărie cu tandreţe reţinută, adică fără tre­molo în glas şi lacrimi de duioşie.