Cronica animației
Constatăm nu demult că reprezentantele artei a opta sunt în plină formă. Cu riscul de a fi bănuită de feminism, dar din dorința de a ține pasul cu noutatea, revin la ideea de animație feminină. Termenul este foarte potrivit filmelor semnate de
Tatiana Apahideanu care, după premiera peliculei sale,
Țara mea, consolidează poziția realizatoarelor noastre pe tărâmul cinematografului animat. Autoarei i-au fost recunoscute întotdeauna câteva însușiri: grația, duioșia, tandrețea. lată câteva calități pe care fanaticii gagului le-ar putea considera ca inamice ale specificului genului. Prejudecățile de acest tip sunt contrazise de multă vreme chiar și de creația disneyană. În cazul Tatianei Apahideanu, preferința pentru tonul duios nu a amorțit instinctul metamorfozării spectaculoase și nu a anihilat ambiția ingeniozității. Realizatoarea și-a mobilizat inspirat fantezia, încercând expresivitatea unor materiale noi, obiecte banale devenite personaje savuroase în
Mărgele năzdrăvane sau
Fetița de turtă dulce. Înțelegând apoi nevoia realizării unor episoade de serial, în care intențiile didactice să nu umbrească farmecul poveștii, ea reușește să-și pună amprenta personală și în cadrul producției așa-zisă de serie (
Avionul de hârtie, Vântul, Fotografii buclucașe). Marea poftă de a-și împrospăta mijloacele se vede însă în filmul de autor recent prezentat publicului,
Țara mea, un poem în care vibrația formelor și culorilor vorbește despre sentimentul celei mai mari iubiri, cea față de pământul natal.
Declarația de dragoste nu are gesturi ample și nici tremolouri de efect căutat. Realizatoarea mizează pe o linie dramaturgică de inspirată simplitate. Harta sentimentală a meleagurilor noastre este desenată de un copil care ține un fel de jurnal în imagini al călătoriilor sale prin țară. Peisajele montane sau marine, acuarelele ce descriu exuberanța sau măreția naturii comunică nu numai admirația micului protagonist în fața locurilor văzute ci și afecțiunea față de oamenii pe care îi întâlnește. Impresia de sinceritate este sporită de câte un amănunt care poartă pecetea vârstei candorii, ca de pildă apariția unor munți pierduți în cețuri în chip de moșnegi care fumează din pipă. Imaginile se metamorfozează armonios unele în altele, mulțumită unei animații de zile mari, și întregesc senzația de echilibru al ansamblului. Moderne, fără ostentație, grafica și decorul sunt concepute cu remarcabilă acuratețe. Tatiana Apahideanu datorează acest succes incontestabilei sale maturități profesionale, dar și curajului de a rămâne feminină.
