Cronica animației
Ce mai poate spune cinematograful despre Hiroshima? Coșmarul unuia dintre cele mai mari masacre ale epocii moderne este surprins „pe viu” și zguduie mai puternic decât reconstituirile cu iscusite efecte speciale ale filmului de ficțiune. Acesta încearcă în schimb să trezească privitorului alte emoții, disecând drama în probleme de conștiință enunțate ca „raportul dintre individ și istorie” (vezi serialul
Enola Gay) sau ca „tragedia personală confruntată cu cea colectivă” (vezi
Hiroshima, dragostea mea de Alain Resnais). Când posibilități atât de nuanțate ale cinematografului au fost mobilizate pentru a răscoli dureroasa amintire, a evoca pustiirea orașului nipon într-un film de animație este un act de încumetare. Cel care a riscat este
lon Truică, iar semnătura sa pe genericul peliculei
Hiroshima, prezentă în aceste zile pe ecranele noastre, poate surprinde pe admiratorii desenului său cu siluete prelungi și grațioase. Pentru mulți cinefili autorul este un poet al fragilității.
Această imagine nu este, de fapt, dezmințită nici de ultima sa creație. Filmul lui de opt minute nu reconstituie faptele de la Hiroshima ci încearcă să ridice la rangul de metaforă semnificația lor. Războiul nu apare cu recuzita sa sinistră de crucișătoare nichelate și avioane în flăcări liniile în mișcare nu descriu etapele cataclismului provocat de om ci compun o dureroasă diagramă a pierderii stării de pace. Forfota orașului dinaintea bombardamentului este surprinsă în câteva scene de gen, cu pescari aplecați peste năvod, gheișe pășind grațios și grăbiți oameni cu ricșa. Hieratismul graficii lui lon Truică găsește un teren fertil în evocarea atmosferei nipone. Prospețimea culorilor și alura personajelor amintesc solarele desene ale lui Hokusai. Numai că peisajul senin cu un răsărit auriu și flori înrourate este tulburat de ecoul sirenelor care anunță prea târziu pericolul. Norul de cenușă acoperă tabloul unei lumi armonioase și smulge pescarii, gheișele și oamenii cu ricșa din atitudinile lor milenare. Peisajul dimineții liniștite se rupe. La propriu. Sfâșierea desenului în momentul cataclismului și încercarea de recompunere a lui după încetarea bombardamentului mi se pare cea mai bună idee regizorală a filmului. Atunci când totul s-a încheiat, când supraviețuitorii încearcă să creadă că „viața merge înainte”, cicatricele orașului torturat apar de pretutindeni și activează memoria. Peisajul sfâșiat refuză să-și adune fragmentele ca înainte, liniile nu mai izbutesc să se îmbine la fel de armonios. lon Truică a reușit să transforme limitele procedeului său în forță de expresie. Convenția devine într-un moment al demonstrației metaforă. Intențiile sale sunt slujite și de excelenta partitură a compozitorului Călin loachimescu, sugerând spasmele unei lumi care își pierde tradiția dar nu și memoria. Imaginile din acest film tulbură ca o replică obsedantă din filmul lui Alain Resnais, șoptită de un supraviețuitor chinuit de amintiri: „nu, tu n-ai văzut nimic la Hiroshima.”
