Între noi fie vorba, critica de specialitate n-a zăbovit prea mult asupra acestei autentice pasiuni, care este arta operatorului. Acordăm circumstanțe atenuante criticilor noștri: operatorii sunt umbriți de aparatele care le stau în față, deși ei pictează cu umbră și lumină multitudinea de sentimente și trăiri, în evenimente care se succed gradat pe parcursul unui film. Dar nu vreau să-mi transform articolul într-o pledoarie „pro domo”, pentru că toată lumea știe că primul „cinematografist” din lume a fost, totuși, operatorul.
Lucrurile s-au schimbat de atunci, progresul a făcut pași mari în tehnica filmului și astăzi operatorul are doar menirea să povestească în imagini, instrumentul său fiind aparatul de filmat. Și îmi pare rău că nu pot să scriu „în imagini”, ceea ce aș vrea să spun acum despre talentații mei colegi și despre profesiunea noastră.
Îmi cunosc bine colegii și sunt bucuros că anul acesta, când se împlinesc 20 de ani de la absolvirea institutului a primei promoții de operatori, bilanțul nostru, după kilometri și kilometri de peliculă, este atât de onorabil. Nu vreau să fiu duios, mai ales că am început cu orecare frondă, dar mi-au venit în minte dăruirea, perseverența operatorilor de la „Sahia”, acești discipoli ai artei cinematografice care înscriu în istorie cotidianul eroic al marilor explozii de realizări și trăiri, și am simțit nevoia să le mulțumesc. Pentru noi. În numele nostru.
Avem operatori realmente talentați și, în orice caz, niciodată un film românesc n-a suferit din cauza nereușitei imaginii. Transfocatoarele și obiectivele noastre nu se îndreaptă numai spre frumusețea naturii, a peisajului sau a decorului. Noi ne-am învățat aparatele să pătrundă în adâncurile sufletului omenesc și să vibreze de sublimul semnificației. Alături de regizori, ne subordonăm întreaga gândire sentimentelor personajului și facem ca mișcarea, lumina sau culoarea să înnobileze și să transmită aceste sentimente.
Dar pe parcursul realizării celor 300-400 de cadre din care se compune în mod obișnuit un film, intervin tot felul de greutăți, tot felul de neajunsuri și de probleme, nu neapărat de producție, ci pur și simplu omenești. O echipă de filmare cuprinde 50-60 de oameni și fiecare le are „pe ale lui”. Este de la sine înțeles că numai din interiorul unei depline armonii între noi, creatorii principali ai filmului, se poate susține efortul, uneori îndelungat, al realizării lui, se poate face față tuturor problemelor prevăzute sau neprevăzute. În ce mă privește, pot să spun că am lucrat alături de oameni cu care m-am înțeles perfect, deși am filmat cu mulți regizori, fiecare cu stilul lui, cu modul lui de a povesti. N-a fost deloc ușor, mai ales că am trecut de la un stil la altul, uneori chiar în același an. Nu mi-e rușine cu ceea ce am făcut, deși nu întotdeauna intențiile mele au fost sută la sută duse la capăt. Dar despre mine aș vrea să vorbească alții, sau cel putin să nu vorbesc eu. Cu atât mai mult cu cât subiectul era imaginea...
Filmul înseamnă muncă de echipă — nu spun o noutate ― iar imaginea semnată de... sau de... este și ea, până la un punct, rezultatul unei munci de echipă. Pentru că, oricât de frumos am umbri sau am lumina noi, nu se poate vorbi despre imagine fără să pomenești munca migăloasă și uneori istovitoare a decoratorilor, a creatorilor de costume, a machiorilor. Nu se poate să nu vorbești despre cameraman, despre maistrul de lumină, despre mașiniști și electricieni, deși, așa cum istoria nu consemnează numele ostașilor de rând, noi uităm adesea să vorbim despre ei.
lată, deci, din câte contribuții se alcătuiește ceea ce de obicei expediem scurt sub numele generic de „imagine”. Suntem, acolo, în conul de umbră al aparatului de filmat, o armată de oameni pasionați în slujba imaginii de film. Fiecare pe postul său. Fiecare cu rolul său. Circumstanțele atenuante, acordate criticii în ce privește necunoașterea noastră, sunt valabile până la gândul că acel con în care trăim și creăm nu are în fața lui nicio barieră de netrecut. Contactul cu noi nu presupune decât efortul minim al unui pas.
Și atunci poate că n-ar mai trebui să ne povestim noi înșine Iumii, mai ales că, așa cum spuneam, arma noastră nu e cuvântul, ci imaginea.
