​„Saltimbancii” – cronică de film

     Imaginea unei regizoare des­tinate prin temperament şi vocatie doar filmului pentre copii începe să pălească după această strălucită dovada că vocaţia — când există — n-are delimitări exterioare. Ce e la urma urmei «film pentru copii»? O prăjitură cu frişcă în care acoperişul proaspăt-dulcişor atenuează gustul sălciu al compoziţiei dinăuntru? Când e reală chemare şi pregătire, atunci apare filmul, în primul rând, iar destinaţia s-o stabilească ulterior care cum vrea. Vorba lui Croce «arta e mai întâi artă şi abia apoi educativă». Dacă artă nu e... Dar până la adevăruri atât de simple, câte căi întortocheate sunt de străbătut.
     Saltimbancii Elisabetei Bostan porniseră probabil de la o poveste cu urşi albi şi copiii altui secol, visând călătorii la Pol, aşa cum visează ai noştri să păşească lună — dar filmul a ajuns la un capăt aşteptat al expediţiei sale. Un capăt al bunei speranţe cinematografice. Din perspectiva de azi, Veronicile ne apar doar antrenamente înaintea marelui salt. Vioaie, agreabile, cu vervă, dar pe o miză mititică. De aici interesul restrâns cam la şcoala frecventată, e drept, şi de cadre didactice, şi de părinţi ce se consultă cu profesorii când odraslele trebuie chemate la ordine mai cu o povaţă cântată, mai cu o fabulă ilustrată. Dar Veronicile au crescut (la figurat şi chiar la propriu — o şi regăsim, printre chipuri noi, pe fosta Shirley Temple a României surâzând nostalgic trecutului ei de glorie naţională); altă făină se macină acum la moară. Pentru că nici ea, codana graţioasă, nici el, romanţiosul explorator de vise polare, dornic să ajungă pe corabia lui Nansen, dar eşuat în arenă pe un post de clown vesel-trist — nu rămân decât pretextele altor istorii. Mai întâi povestea lui Fanny cea curajoasă (poate aluzie la alta Fanny-girl, de pe alte meridiane, cu aceeaşi superbă înverşunare de a face din artă suportul unei supravieţuiri în jungla musicalului ori a circului — la început ori la sfârşit de secol — istorii ce alunecă, ele­gant, în metafora unui ideal. Parabola unui mod de a rezista atunci când viaţa încetează să-ţi surâdă, să te amăgeasca, să te dezmierde. O existenţă în care sclipiciul de o seară, paietele de o oră, aplauzele de un minut, greu pot încălzi căruţa de nomazi, fiertura sleită, idealul ratat.
     Regizoarea — dar nu numai ea — ci toţi colaboratorii ei, de la scenarista — pereche fidelă — la pictoriţa de costume, machieuza, compozitorul, monteurii şi celelalte «pârghii» cum le numeşte Elisabeta Bostan. au înţeles această altă faţă a realităţii. De aceea au depăşit extazul vornin­ţelor scânteietoare, al obrajilor bine grimaţi, al interioarelor — împărăţii de carton — situaţiilor roz-bombon, ori gentil-amărui, dar încununate veşnic cu happy-end-uri ca temenelele protocolare făcute unui pu­blic necopt. Echipa Elisabetei Bostan (cam aceeaşi în linii mari, la care se adaugă doi operatori, maeştri în arta portretului şi a atmosferei) a spart vraja convenţiei muzicalului clasic (clasic-hollywoodian, clasic­-alt-meridian, nu mai contează) şi, culmea!, exact pe terenul filmului despre spectacol, a deschis cortina lăsând să năvălească în scenă o realitate deloc flatată. Echipa a descoperit deci o nouă realitate sau mai precis viaţa şi cinematograful în mai mulţi timpi decât unul-doi-trei şi... piruetă. Sigur că filmul se resimte de pe urma unor lecturi cinematografice celebre, de la Luminile rampei la Clownii lui Fellini sau mai recent, All that jazz. Dar modelele sunt bine asimilate, într-o atmosferă când de plumb bacovian, când de «dulşe târg moldovenesc» de pe la 1900. Chiar dacă nu original în totul, filmul se mişcă a l'aise, atunci când vorbeşte despre şi în numele unei arte ce susţine viaţa, dar şi al unei arte a vieţii, arta de a nu te da bătut «Fram» e deviza lui Fanny cea curajoasă şi în numele aces­tui «nu te lăsa» înaintează filmul printre capcanele câtorva mici întâmplări cu iz melo­dramatic, către un scop expediţionar mult mai ambiţios: un cinematograf modern, asimilând bine tradiţii. Monologul saltim­bancului spus cu patos şi inteligenţă de Octavian Cotescu rămâne un moment me­morabil. Răzbate în el bucuria, dar amă­raciunea unui îndrăgostit de o artă modesta, care piere treptat, dar şi a unui om conştient că până şi aici, îţi trebuie un har şi o rezistenţă pe care nu toţi o pot avea. Monologul so adreseaza şi celor care îndrăgesc circul şi posedă un «har al simţirii» capabil să susţină dificilele momente ale curajoşilor arenei. Prim-planurile de public urmărind cu sufletul la gură salturile mortale de la trapez se contopesc cu încordarea celor de sub cupolă transfiguraţi de efort, dar şi de beţia riscului, a ambiţiei de a câştiga, susţinuţi cu atâta căldură de cei din sală. Freamătul sală-trapez, trapez-sală, pe care nu l-am prea întâlnit aiurea, pentru că fil­mele de acest gen (vezi Trapezul cu Kirk Douglas) urmează fie drama de pe scenă fie pe cea din culise ori de acasă. Dar rar se întâmplă această comuniune creată de filmul nostru, clipa de alimentare recipro­că a profesionistului şi a publicului, feed­back excitant pentru ambii.
     Acest feedback se pare că a dospit chiar succesul filmului Elisabetei Bostan, de fapt al întregii echipe care a lucrat cu un entuziasm şi o dăruire de zile mari. Eu, una, n-am prea citit declaraţiile echipei din timpul filmărilor ca să le pot confrunta cu rezultatele. E o lipsă care s-ar putea transforma în câştig. Pentru că mi-am re­zervat surpriza întreagă. O prospeţime a reacţiei — poate nu indicată «detaşării cri­tice» dar sigur, profitabilă pentru spectato­rul din mine. Şi, bănui că nici criticul nu s-a «dezobiectivizat» total. Dovadă că nu i-au scăpat, în fuga entuziasmului, nici cele câ­teva exagerări teatrale din replicile şi tonul câtorva interpreţi, nici câteva alunecări înspre zonele prea frecventate în ultima vreme, nostalgiile «retro», cu înduioşări uşor melo­dramatice, mai ales în romanţele locale sau mai îndepărtate, la margine de lac al lebedelor, cu prinţi generoşi şi colombine—amazoane. Nu lipseşte nici aria lui Pierrot ascunzându-şi lacrima sub masca de bufon, nici tatăl adoptiv, un fel de ratat­-rezoneur. Dar toate la un loc sunt ridicate la puterea unei nobile pasiuni cinematogra­fice, comunicată printr-o frază narativă am­plă şi elegantă, cu o cursivitate a întâmplărilor, dar şi a rezonanţelor Ior intime (în­drăgostita trecând de la exuberanţă la dezamăgire şi la bravada înfrângerii, tatăl par­curgând un coborâş lent şi totuşi cu sur­prize etc.).
     Dificila «povară artistică» o duc cei dân­tâi, pe umerii lor, interpreţii. Carmen Galin, cu harul, cu inteligenţa, cu pofta sa de joc o atrage pe Fanny spre personalitatea sa fascinantă. Ea conferă partiturii subtexte surprinzătoare. Joc pe dubla coardă (iro­nia-autoironie, veselie-tristeţe, vulnerabilitate-curaj, bravadă-oboseală) demn de toa­tă admiraţia pentru această actriţă totala gata să-şi asume, din pasiune, orice proba. Inclusiv trapezul. Nu ştiu dacă Vasile Istrate a scris rolul cu gândul la Carmen Galin, dar că l-a adus pe parcurs la datele remarcabilei interprete, sunt convinsă. Se vede din ponderea pe care a căpătat-o în acţiune, personajul-simbol. Dar, un sim­bol viu, neprevăzut şi fremătător, ca tinere­ţea.
     Octavian Cotescu lucreaza culori calde, fără înduioşări stridente, exagerări, portretul unui pierzător conştient de lipsa lui de har, dar neieşind din front ca să nu strice echilibrul, faima familiei.
     În planul doi, dar sustinindu­-şi cu cre­dinţă personajele: Gina Patrichi (o ac­triţă marcată de gustul marilor gesturi ale epocii), George Mihăiţă (Pierrot cel trist şi uşor maliţios), Alexandru Repan (prinţul de-o seară), Violeta Andrei (o frumoasă şi graţioasă dresoare), Dem Rădulescu (un pitoresc director de circ), Aurel Giurumia, şi alţii. Condus de mâna sigură a regizoarei, «elevul Vâlcu dintr-a noua» se descurce.
     Imaginea semnată de lon Marinescu şi Nicolae Girardi învăluie filmul într-o baie de frumuseţe, poezie, dar nu idilism. Na­turaleţea peisajului, uneori sordid, nu devi­ne naturalism, există o notă de poezie case tace şi mai dramatică existenţa prozaică din culisele spectacolului. O strălucire, o scânteiere ce nu e dorinţă de poleire ci doar bucuria de a filma, interesul talentul în a descrie cu ochi proaspăt, ca de copil, fie­care număr din spectacol. În mâna lor peli­cula Fujicolor (excelent prelucrată în la­boratoarele de la Buftea) capătă reale vir­tuţi picturale. Costumele Nelly-ei Merola, ca decorurile lui Dumitru Georgescu descoperă şi ele, cu realism, cealaltă faţă a spectacolului, a iluziei scenice, păstrân­du-şi în toate o notă de graţie, de bun gust.
     Compozitorul Temistocle Popa urmeaza îndeaproape intenţiile de atmosferă, tipo­logie, mesaj poetic ale filmului, secondând imaginea cu sensibilitate, talent, inteligen­ţă, ferindu-se de pleonasm. Introduce un moment clasic (Mahler, simfonia a V-a), mai întâi la gramofonul adus de Lisette, apoi îl prelucrează original pe dresajul ursule­ţului Fram pregătind astfel tema «fiarei îmblânzite», a «fiarei din fiecare», cum sus­ţine cu patos convingător Octavian Cotes­cu. Ajuns în acest punct, filmul deschide o perspectivă mai adâncă asupra motivului saltimbancilor şi al arenei curajului şi a­nume tema efortului de autodepăşire.
     L-am lăsat la urmă pe Cezar Petrescu, pentru că el e doar «guest-ul», invitatul de onoa­re pe genericul filmului. «Fram-ul» său a evoluat neaşteptat aici (poate că în celelalte serii ale filmului ursul alb crescut printre oameni îşi va prelua tema lui din carte, dar, deocamdată, el e doar amorsa altor idei). Idei interesante, vehiculate de o scenaristă ce nu se mai teme de vârstele infantile ale spiritului şi care construieşte cu inteligen­ţă profesionalitate şi răspundere un sche­let dramaturgic dens, extrem de ofertant pentru film. În această stimulare reciprocă scenarist-regizor-interpreţi şi toate celelal­te compartimente cinematografice exista un singur câştigător: Filmul. Şi milioane de beneficiari: spectatorii.