REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film

Nemuritorii


     Când în 1962 apărea  Memoria trandafirului multă lume se întreba cine este poetul cinematografic al acestui scurtmetraj mult premiat. Dar, surpriză! Poetul era un inginer  numit Sergiu Nicolaescu.  Extrem de muncitor şi inspirat de tot ceea cea a însemnat şi înseamnă cinematograf, inginerul  s-a transformat rapid în unul dintre cei mai cunoscuţi şi apreciaţi regizori ai filmului românesc.
         Când se lansa Nemuritorii în 1974,  Nicolaescu îşi marcase deja teritoriul  cu  extrem de popularele şi istoricele  pelicule Dacii (1966) şi Mihai Viteazul (1970) şi se lansase într-o interpretare personală  a unor evenimente din istoria recentă: Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte (1971), Cu mâinile curate (1972), Ultimul cartuş (1973), Un comisar acuză (1974).
         Niciun film de aventuri, fără aventuri în timpul producţiei putem spune după cum   s-au desfăşurat acţiunile  pentru realizarea Nemuritori-lor.
         Producţia începe la 8 februarie1973, sub titlul de lucru “Viaţă fără de moarte” ,”Au fost 13” şi se  suspendă în urma conflictului  permanent dintre regizor şi scenaristul iniţial al filmului, Titus Popovici,  Deşi, începând cu Dacii, cei doi lucraseră mereu împreună, acum nu ajung la o înţelegere asupra recunoaşterii paternităţii scenariului şi alcăturii distribuţiei, drept care în final (premiera: 23  decembrie 1974) pe generic apare doar: “un film de Sergiu Nicolaescu”. Succesul de public (peste 7 milioane spectator) este incontestabil, iar breasla cineaştilor îi recunoaşte doar meritele actoriceşti printr-un premiu ACIN. 
         De multe ori refugiul în istorie a constituit o metodă de a spune  adevăruri de tot felul şi o posibilitate de a manifesta o libertate de creaţie cel puţin neagreată de puternicii zilei. Pentru a beneficia de aceste avantaje, regizorul preferă să se întoarcă în secolul al XVII-lea., în 1611, după asasinarea Voievodului Mihai Viteazul.  Mesajul acestuia nu s-a pierdut, pentru că treisprezece  dintre oştenii săi, răspândiţi prin Europa, se regrupează iniţial sub comanda lui Costea (Ion Besoiu) care îi cedează  căpitanului Andrei (Sergiu Nicolaescu) conducerea grupului, pentru a-i continua misiunea. Purtând cu ei o ladă cu bani şi steagul de luptă, aceştia urmăresc a se pune în slujba unui domnitor capabil să continue idealul unionist al marelui Voievod. Lada nu conţine bani, ci doar bolovani, iar vitejii luptători, confruntaţi cu intrigi şi capcane de tot felul, pier apărând cu vitejie castelul asediat. Să fie un omagiu adus lui Negruzzi sau/şi plăieşilor din “Sobieski şi românii”?
         De remarcat este că deşi Nicolaescu a scris pentru sine rolul căpitanului Andrei nu îl abordează cu măreţie, ci cu o modestie profund umană: el preia conducerea grupului de la Costea şi îşi motivează absenţa din momentul asasinării Voievodului printr-o cursă sentimentală. Este de reţinut acest moment în care foştii oşteni ai lui Mihai Viteazul se judecă şi se justifică de ce nu l-au apărat pe domnitor.
         Într-adevăr,din punct de vedere  istoric rămâne fără un răspuns clar întrebarea unde era garda pretoriană a Voievodului, lăsat singur în cort, în mijlocul pretinşilor aliaţi care tocmai îl executaseră în mod barbar pe căpitanul său glorios, Baba Novac?
         Filmul este bogat în semnificaţii spirituale, amplificate chiar de încărcătura realistă a genului “capă şi spadă”, îmbogăţit substanţial cu elementele specific naţionale, româneşti. Astăzi acestea se văd mai bine. Să ne oprim doar la lada lăsată moştenire de Voievod. De la Costea, predecesorul căpitanului Andrei, aflăm că în ea se găseau iniţial nişte scrisori şi steagul de luptă, dar el a înlocuit scrisorile cu bolovani, lăsând să se creadă că este aur. Destul de verosimil. Pentru un militar nişte petece de hârtie nu aveau valoare şi nu puteau mobiliza trupa. În schimb perspectiva unor bulgări de aur, da. Dar adevăratul aur, adevărata bogăţie e pământul patriei în ce are el cât mai profund : piatra, pentru că nu-i aşa?, “Apa trece, pietrele rămân”. Iată ce nu poate înţelege nici Iusuf Paşa (Colea Răutu) şi nici postelnicul trădător Butnaru (Gheorghe Dinică).
         Alegerea timpului istoric nu este întâmplătoare. Secolul al XVII-lea a fost plin de cruzimi, orori şi lupte armate însângerate pentru diverse pretinse idealuri ale momentului care, spre deosebire de cel unionist român, nu au rezistat timpului. Azi, nimic nu mai poate justifica masacrele din războiul de 30 de ani care a depopulat pentru mult timp Germania, războaiele Franţei împotriva Angliei şi Olandei. Ca să nu mai vorbim de asediul Vienei de către otomani sau de fanatismul intolerant şi obscur al procesului Galileo şi de arderea pe rug la 17 februarie 1600 a lui Giordano Bruno cu care începe în mod nefast secolul al XVII-lea.
         Aşadar violenţele, cruzimile, perfidiile cu care se confruntă mortal eroii filmului aparţin epocii alese şi trimit în mod obligatoriu la cele care s-au repetat nemotivat din punct de vedere filosofic şi politic în secolul trecut. În 1974, în România comunistă nu se putea spune în mod direct, cu atât mai mult cu cât aluziile la luptătorii anticomunişti, “bandiţii” postbelici, sunt transparente şi “periculoase”. Pe muzica lui Nicu Covaci şi a formaţiei Phoenix, (“Suntem cei ce-mpuşcă’n lună/Feciori de lele nebună”) devenim, încă de la început,  contemporani cu atmosfera epocii. O epocă deloc de invidiat, plină de tot felul  de mizerii medievale ca abuzurile nobililor, spânzurătoarea, ciuma sau spaima de ea, foametea, dezastrele războaielor religioase, nebunia disperării, pe care eroii sunt obligaţi să le înfrunte .
         Ele sunt şi depăşite de o veselie verbală şi ontologică a celor care deşi iubesc viaţa şi valorile ei, nu se tem de moarte, indiferent cât de teribile sunt situaţiile limită, precum momentul dansului cailor turceşti peste capetele lor, restul trunchiului fiind îngropat în nisip. Ei scapă nu numai pentru că sunt eliberaţi de unul dintre tovarăşii lor, Vasile (Ilarion Ciobanu) ci şi prin intonarea cântecului formaţiei Phoenix “Lasă, lasă că ne-întoarcem noi acasă”. De aici înainte prezenţa unor piese din repertoriul echipei muzicale a lui Nicu Covaci devine cu pregnanţă un personaj al filmului, care se încheie apoteotic şi eroic cu piesa cu care filmul şi începe. Foarte inspirat aleasă, această prestaţie a formaţiei “Phoenix” translează în contemporaneitate acţiunea, în timp ce unele rapeluri la partitura lui Tiberiu Olah pentru Mihai Viteazul sugerează continuitatea acţiunii din cele două filme.
         Scenografia şi costumele (Filip Dumitriu, Ioana Cantuniari, Richard Schmidt şi marele pictor Sever Frenţiu) reconstituie specificul epocii istorice, folosind din plin ruinele istorice. Un moment de excelenţă este realizat la începutul filmului când trimiterea la picturile epocii  medievale este clară şi perfect valorificată de imaginea fără cusur a lui Alexandru David, colaborator constant al regizorului.
         Un patos sincer animă şi interpreţii ,unul mai convingător ca altul, chiar dacă “abonaţi” la roluri în filmele istorice (Amza Pellea, Ilarion Ciobanu, Geo Costiniu, Jean Constantin), dar şi unele nume relativ noi  în domeniu.
         Dacă libertatea a fost, poate mai este încă, un ideal constant al omului,  care s-a materializat cât de cât, şi nemurirea a fost o căutare la fel de permanentă, dar mult mai puţin încununată de succes “material”, ceea ce este firesc şi explicabil. Să nu uităm că avem pe teritoriul spiritual al României de azi cel puţin două repere importante: tracii care nu se tem de moarte şi basmul “Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte” Această provocare pe care o lansează Nemuritorii oferă la rândul ei soluţia paradoxală şi creştină a supravieţuirii în eternitate prin sacrificii pentru idealuri nobile, puse în slujba ţării şi neamului, aşa cum arată şi motto-ul cu care începe filmul.
         În ce măsură şi Nicolaescu, evident preocupat de problemă prin întreaga sa personalitate şi operă, a reuşit personal să rezolve această ecuaţie ne va arăta timpul.
 


Galerie Foto

Cuvinte cheie: cronica de film, formatia phoenix, nemuritorii, rodica pop vulcanescu, sergiu nicolaescu, titus popovici

Opinii:

1 Comentariu

  • Calin Sat, 20 May 2017 11:02:01
    Exceptional comentariu!!!
    Răspunde

Adaugă un comentariu