Împrumutând titlul ultimei premiere românești, cam așa ar putea fi caracterizată săptămâna cinematografică care a trecut. Deci, conform reclamei din ziare și de la TV, premieră la Scala. În regia lui Andrei Blaier, pe baza scenariului lui Titus Popovici, filmul se dorește a fi o frescă atotcuprinzătoare despre Transilvania începutului de secol XX. Echipa regizor-scenarist este aceeași de la serialul Lumini și umbre și stilul asemănător. Se radiografiază o epocă prin intermediul evoluției mai multor familii transilvane, din diverse medii sociale, de diverse naționalități. Suportul credibilității se dorește a fi furnizat de viața politică a perioadei primului război mondial, ilustrată prin reconstituirea (în Studiourile Buftea) unor ședințe ale Parlamentului maghiar, prin inserții de pelicule documentare de epocă, cuprinzând scene de front, mișcările muncitorești socialiste ale începutului de veac, momente de cotidian. Apoi, tot pentru autenticitate: case vechi, piațete încadrate de multicolorele locuințe specifice Transilvaniei, conacele foștilor grofi, interioare lambrisate, tapetate, pline de mobilier și obiecte de epocă, calești, ș.a.m.d. Dar, ceea ce pe parcursul unui serial a putut fi aprofundat, în cadrul unui singur film, chiar de 3 ore, nu s-a realizat. Abundența de personaje, nume, fapte, destine, cu intercondiționări uneori forțate, conduc spre o senzație de neterminat. Practic, această peliculă conține demarajul pentru cel puțin trei filme. Pe de altă parte, unele atuuri menționate mai sus sunt parțial anihilate de alte elemente. Astfel, decorurile de epocă originale, evident atinse fizic de patina vremii, cu nunațe șterse, nu prea se leagă cu tentele vii ale costumelor noi ale actorilor. Iar racordurile fragmentelor de documentar, realizate prin prezentarea lor sub forma unor buletine de știri par forțate. Actorii, cu câteva excepții, nu prea se leagă de atmosfera lui 1918, având aeruI anului 1990 și o prestație cam falsă.
Scenele de masă (adunări, înfrățiri, urale, pupături etc.) sunt tratate într-un mod populist.
Există și pasaje coerente, filmate frumos (imaginea Doru Mitran), cum ar fi ambuscada germană din pădurea mlăștinoasă dar ele sunt puține și nu întotdeauna funcționale (o mostră ar fi pregătirea trupelor de șoc italienești într-un stil de comando 1990, moment care nu se justifică prin nimic în economia filmului). Dar poate cel mai mult deranjează stilul tezist, patriotard cu încrustații de limbaj de lemn, cuprins de scenariul lui Titus Popovici. Pentru actualizare, sunt folosite și noțiuni vehiculate recent: compararea Transilvaniei cu Elveția (de către partea maghiară, evident), mămăliga (ne)explozivă ș.a.m.d. Iar când la acest stil se aliază și regia (ex.: coincidența din final, când închiderea liceului, român de către husarii grofului local este împiedicată de apariția oportună a oștii române eliberatoare cântând „Deșteaptă-te Române”) totul apare ca un vechi film de propagandă. Până la urmă, substanța filmului o dă anecdotica vieții de. familie a cuplului Dorina Lazăr (excepțională interpretă a unei gospodine unguroaice) ― Valentin Uritescu (pantofar și social-democrat, o replică maghiară a sergentului Șapte-Frați). Tot interpretarea actoricească sparge uneori schematismul unor personaje: cuplul antagonic de politicieni realizat de Al. Repan (sobru și rece) și Mircea Albulescu (cu unele tente grosiere, în rolul grofului), sau profesorul patriot jucat de Dorin Varga. Dacă aceste părți pozitive reprezintă mult sau puțin rămâne de văzut. Mai ales în recuperarea investiției, pentru că în privința educării spectatorilor, momentul adevărului pentru cinematografia noastră a sosit. (...)
