REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



...„Apoi s-a născut legenda”


     Filmul acesta vine după un şir de nereuşite, după o perioadă în care tirul critic dezlănţuit în cadrul prielnic al unei largi dezbateri despre cinematografia naţională a cunoscut o intensitate nemaiîntâlnită. De bună seamă astfel de circumstanţe pot influenţa opiniile, abătându-le de la o dreaptă, cumpănită judecată. Chestiunea este de a evita pornirile extremiste, indiferent de sens. Pentru că în jurul a cel puţin trei filme turnate în 1968, s-au creat vaporoase nimburi de speranţe. Odată intrate în circuitul public, odată deci supuse confruntării cu spectatorii şi, implicit cu critica, unele speranţe vor fi poate infirmate, iar altele împlinite. Nu este deci exclus ca filmele lui Blaier, Vitanidis şi Pintilie să constituie începutul unui necesar şi aşteptat reviriment, după cum n-ar fi deloc uimitor ca unele pronosticuri ale reportajelor de platou şi ale articolelor de anticipaţie să trebuiască a fi amendate.
     Acest al doilea film al cuplului Blaier−Stoiciu continuă şi nu continuă Dimineţile unui băiat cuminte. Şi acum, ca şi mai înainte, modalitatea preferată este explorarea psihologiilor, investigarea unor subtile mutaţii în conştiinţe. Dar, dacă în Dimineţile... era ţintită conturarea evoluţiei unor caractere într-un cadru anume, ceea ce imprima filmului un uşor aer tezist, de astă dată cei doi autori sunt mult mai ambiţioşi. Apoi s-a născut legenda are ca substanţă dezvăluirea mecanismului formării unui mit. Altfel spus, intenţia de a da la o parte orice umbră de mister, de a înlătura «legenda», adică cu un cuvânt la modă, de a demistifica. Care e «legenda» nu se spune. În schimb, asistăm la faptele care ulterior vor sta la baza întemeierii ei. Fabula, de o mare simplitate, ascunde în fond, o metaforă. Drumul pe care îl construieşte echipa lui Redea nu este unul oarecare, ci un simbol, este însuşi DRUMUL. El e făcut pentru că aşa trebuie, sens evidenţiat prin intercalarea secvenţei în manieră ciné−vérité despre strămutarea Orşovei. Locuitorii vor înălţa în altă parte un oraş nou pentru că «aşa trebuie», acum le este «oarecum». La fel, oamenii meşterului Redea ştiu că trebuie să construiască acest drum. Pe şantier ei au venit nu în căutarea unui Eden extrapământean, nu totdeauna din cine ştie ce înălţătoare impulsuri, ci uneori din întâmplare, iar câţiva mânaţi de porniri prozaice. Sunt nişte indivizi obişnuiţi, niciunul din cei pe care-i urmărim nu are calităţi excepţionale: abia mai târziu vor fi eroizaţi, vor deveni adică personaje de legendă. Deocamdată totul e «aşa cum e în viaţă». Nu au loc înfruntări neobişnuite, nu se petrec lucruri ieşite din comun, singura duritate este cea a banalului.
Pe de altă parte însă, DRUMUL exercită asupra lor o influenţă aproape ocultă. Constantă şi tenace, acţionează înăuntrul personajelor o dominantă năzuinţă constructivă. Dar aceasta nu este nici declarativă, nici patetică. Festivitatea de inaugurare a căii ferate se va cupla perfect cu eforturile acestor oameni abia în legenda ce va lua naştere. Acum e artificială şi chiar un pic stridentă. Construind drumul, oamenii se construiesc pe ei înşişi — iată unul din sensurile mari ale filmului.
     Apoi s-a născut legenda este o pledoarie pentru autenticitate. Sub acest aspect, Blaier şi Stoiciu polemizează în subtext cu atâtea producţii festiviste şi ilustrativ−entuziaste. Realitatea vieţii de şantier este adusă pe ecran evitându-se, cu obstinaţie aproape, tonul roz−bonbon. Naivitatea uneori, grotescul alteori, dar mai cu seamă un dor nedefinit, o amărăciune discretă constituie climatul filmului. Nu mai avem nişte «eroi» care înţeleg totul şi ştiu totul. Muncitorii, Redea însuşi, vor să se aşeze, să se fixeze undeva. Viaţa consumată într-o continuă peregrinare nu-i satisface, este timpul stabilirii temeinice. «Când se va termina drumul»? — se întreabă Redea, cel care de douăzeci de ani tot construieşte. Târzia dragoste dintre el şi Neta Crişu îi adânceşte frământările surde. Interesant este că unul tânjeşte după o existenţă stabilă, iar celălalt este sufocat de ambianţa domestică. «Aşa nu se mai poate» — repetă ca un leitmotiv Domnu' Mare. Cum însă se poate, asta nu ni se spune. Dar drumul înaintează mereu. Un rol deosebit îl au episoadele menite să sugereze atmosfera specifică (nunta, chermeza, emisiunea TV, apariţia contrapunctică a neobositului povestitor de filme etc.). Sunt şi cele mai izbutite părţi ale acestui film, nu prea bine proporţionat, de altfel. Pentru că nu lipsesc nici excrescenţele parazitare, cu totul inutile (secvenţa cimitirului, de pildă), nici lungimile nefuncţionale (Orşova).
     Nota fundamentală o constituie tocmai scoaterea în evidenţă a gesturilor şi întâmplărilor care să impună conturarea unor anume stări de spirit. Notele esenţiale sunt de obicei înglobate în simboluri, cuprinse în replicile eliptice, totdeauna cu mare încărcătură semnificativă. Ţinuta este una gravă, interiorizată, de surdină a sentimentelor. Interpretarea cu multiple nuanţe a lui Ilarion Ciobanu şi Margareta Pogonat (totuşi parcă mai bine valorificată de Săucan) este perfect integrată ansamblului. George Calboreanu şi Ştefan Ciobotăraşu, prin jocul lor cu largi rezonanţe, sporesc în densitate sugestiile filmului. De altfel, amintindu-i pe Dan Nuţu, Virgil Ogăşanu şi Mihai Mereuţă, completăm echipa la al cărei recital actoricesc asistăm. Aeriană, imagine graţioasă a purităţii adolescentine, Sidonia Manolache confirmă debutul din Columna.
     Apoi s-a născut legenda este un film care nu îngăduie exclamaţiile. De la imaginea cu adevărat excepţională a lui Nicu Stan la muzica subtilă compusă de Radu Şerban, totul pledează pentru o meditaţie intimă, reţinută şi discretă. Ar însemna să-i trădăm pe autori dacă am face altfel.
 
 
(Cinema nr. 3, martie 1969)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: andrei blaier, apoi s-a nascut legenda, cronica de film, mircea iorgulescu

Opinii: