O idee extrem de generoasă patronează acest — atât de frumos intitulat — film: aceea că, paralel cu agricultura mai mult sau mai puțin „tradițională” (dar o tradiție adusă, evident, la parametrii civilizației moderne), în țara noastră se practică cu succes și o „industrie agricolă” ultramodernă, cu unități (de mare randament) conduse de oameni — adevărați experți în materie — devotați trup și suflet slujirii pământului.
Genericul filmului precizează că ideea aparține lui Lucian Durdeu — cineast el însuși, dar ca și necunoscut publicului: deoarece realizează scurt-metraje de spcialitate pentru Ministerul Agriculturii... ldeea a fost preluată — pentru o vreme, apoi abandonată de Marcel Păruș, spre a fi (în sfârșit) finalizată într-un scenariu semnat de Vasile Mihai... Amintind oarecum, de povestea copilului cu mai multe moașe mica odisee a ideii nu poate explica decât până la un punct „condiția estetică” precară a filmului — cariat de stridențe ce vădesc absența, aproape totală, a puterii de transfigurare.
Care ar fi, deci, aceste stridențe? În primul rând, dublarea imaginii prin cuvinte (replică și comentariu) fapt ce demonstrează fie concepția naivă a realizatorilor, fie credința lor că filmul va fi văzut îndeosebi de spectatori cărora trebuie să le dai totul „mură-n gură”... Cu excepția secvenței de-nceput (pe care finalul o reia ca pe-o copertă), întregul film nu este decât un lung flash-back povestit din off de eroul principal. Acest „comentariu” (exterior filmului — precizarea trebuie avută mereu în vedere) spune (repetă) în mai multe cazuri, lucruri pe care spectatorul le aflase din secvența anterioară; uneori, pleonasmul se instalează și la nivelul imaginii propriu-zise — câte-un fragment de secvență, ușor de priceput din capul locului, fiind reluat pe parcursul „povestirii” (spusă cu bonomie de erou), fără ca zisa „repetițio” să adâncească cu vreo nuanță impresia inițială.
În al doilea rând aș situa „mania cântatului” ca într-un binecunoscut capitol din „Maestrul și Margareta”, personajele filmului se trezesc cântând vesele cuplete (cum „Vine, vine primăvara...”). Dar, dacă personajele lui Bulgakov erau „posedate de diavol” eroii imaginați de scenarist nu oferă nicio explicație — în afara lipsei de har a „părintelui” lor. O precizare: zisa „manie” nu are nici o legătură cu muzica filmului — scrisă de Temistocle Popa; leit-motivul muzical al filmului are distincție și forță emoțională, făcând și mai stridente pornirile operetistice ale personajelor.
Cântă, bine-nțeles, și eroul principal... în interpretarea acestui inginer Câmpan, Vistrian Roman aduce oarecare farmec personal ― dar și o lipsă de convingere (sau de forță interpretativă) care-i pune prestația sub semnul derizoriului. Nici ceilalți — George Motoi, Octavian Cotescu, Cezara Dafinescu, Olga-Delia Mateescu — nu par mai aproape de rol. Cât despre „țăranii” și „țărăncile” interpretate de „cuplurile comice” Dumitru Rucăreanu — Dumitru Chesa și, respectiv, Draga Olteanu-Matei — Rodica Popescu-Bitănescu, numai o excepțională „putere compozițională” (de care îi cred capabili ― în alt film) putea scoate apariția lor de sub zodia scheciului de „șușanea”.
O singură excepție: Romeo Mușețeanu, de un firesc foarte „cinematografic” (deși actorul, cu mare experiență în teatru, este la primul rol în film)... Și aparatul de filmat (mânuit de Alexandru Groza) reușește, când și când, să spargă convenționalitatea și conformismul surprinzând un gest mărunt, dar încărcat de semnificații („mușcatul mărului” în timpul unei „soirée” muzicale la inginerul Măleanu, „mutarea unei vaze” de către Matei Alexandru etc.). Dar aceste excepții plutesc ca niște steluțe de grăsime la suprafața unei supe gătite într-o cantină pentru săraci, dovedind — tocmai prin calitatea lor de excepție — că autorii filmului n-au știut să dezvolte ideea în sensul ei firesc.
Dramaturgia filmului e lipsită de fiorul autenticului, încropindu-se din întâmplări și destine croite în vederea unei „demonstrații” previzibilă din prima secvență: încât strădania autorilor — de a forța „uși deschise” — atinge, nu o dată, penibilul. Psihologia personajelor e sumară, cu adâncimi de tipsie, iar evoluția către „pozitiv” a „negativilor” se petrece nu în acțiune — cum cere și viata, și specificul artei filmice ― ci în replicile eroului principal.
Apropo de aceasta: nu e prima oară când observ că se confundă scenariul de film (și, până la urmă, filmul însuși) cu scenariul radiofonic — prin importanța, aproape exclusivă, acordată replicii...
