lon Băieşu: Eu bunăvoinţă am...
— S-ar părea că ameninţarea din titlul rubricii pe care aţi susţinut-o în revista noastră — «Să nu m-apuc eu să fac filme» — devine un fapt.
— În rubrica aceea, mă gândeam nu atât la postura de scenarist, cât la cea de regizor. Dar, fireşte, şi ca scenarist ea ar fi putut să sperie pe unii. Adevărul e că eu bunăvoinţă am. Aş avea şi subiecte, dar este extrem de anevoioasă această întreprindere. Este foarte greu să te infiltrezi în planul caselor de filme, care au locuri precis rezervate, mai ales pentru filme spectaculare care pe mine nu mă interesează deloc. În general —
Mere roşii e o excepţie de la regulă — eu consider că cel mai bine aş putea să lucrez în zona aceasta a comediei. Din păcate, casele nu prea vor comedii, mai precis nu vor satire, ci comedii gratuite, comedii sentimentale, melodrame cu puţin umor — pentru unii idealul pare a fi
Elixirul tinereţii. Dar... mai trebuie încercat. Bineînţeles, nu m-am gândit de fapt niciodată să fac un film de autor, adică să fiu şi scenarist şi regizor. Dar nici nu sunt un admirator al regizorului−meşteşugar care nu ştie ce să ceară scenaristului şi nu este în măsură să ridice nivelul ideatic al scenariului, să adune în jurul său nişte colaboratori, să-i cheme către o idee mobilizatoare artisticeşte. Acest regizor−meşteşugar te întreabă doar: — Ai ceva gata? Dă ceva! Nu te întreabă ce idee ai, ca să vadă dacă ideea ta l-ar interesa, ca să pornească eventual cu tine împreună la scrierea scenariului sau măcar să vegheze la scrierea lui. El nu te întreabă decât dacă ai ceva «gata», bun de decupat şi, dacă se poate, şi aprobat. Ceea ce nu e cazul, din fericire, cu
Mere roşii.
— Se spune că pentru acest subiect v-aţi expus unei operaţii chirurgicale.
— Este subiectul nuvelei «38 cu doi» din volumul «Sufereau împreună», pentru care m-am dus la Râmnicu−VâIcea, m-am internat două săptămâni în spital şi mi-am scos amigdalele cu această ocazie. Eroul meu pozitiv, care-şi iubeşte meseria ca un fanatic, este atât de absorbit de gândurile, de filozofia lui de viaţă, încât nu simte nevoia să reacţioneze la loviturile pe care le primeşte. Tipul e un nefericit în viaţa lui personală, dar nu face din asta o dramă pe care s-o împărtăşească celorlalţi, nu este un gongoric lamentuos.
— Aţi mai făcut şi alte gesturi eroice, cum ar fi internarea în spital în scopuri estetice?
— Am mai făcut, dar fără urmări literare. După ce terminasem şcoala de literatură, în 1952, aveam un post bun la revista «Albina», în Bucureşti. Şi, din proprie iniţiativă, am plecat şi-am stat doi ani de zile în Valea Jiului şi la Hunedoara, ca redactor la ziarele de şantier şi la ziarul minierilor. N-am scris nimic serios nici despre minieri, nici despre siderurgişti, totuşi experienţa mi-a folosit în alt fel. Nu sunt adeptul lozincilor despre aşa−zisa documentare, dar trebuie să ai nişte legături sistematice cu lumea. De pildă, eu am ţinut ani de zile o rubrică la «Scânteia tineretului», «De la om la om», unde am primit zeci de mii de scrisori. O parte le-am şi dat altor scriitori. «lntrusul» este un roman care porneşte de la un caz relatat într-o astfel de scrisoare.
Marin Preda, căruia i-am dat scrisoarea, a mers cu maşina ziarului la Săvineşti, I-a cunoscut pe omul în cauză şi a scris romanul. La fel, scenariul meu «Omul care vine din Buzău» porneşte de la un caz pe care l-am cunoscut foarte bine — această odisee şi această mistică a «pilelor» care face încă ravagii. Fie că eşti romancier sau scenarist, fie că faci film sau literatură, poţi găsi căi foarte diferite de acces la realitate, dar nu te poţi lipsi de ele. Pentru că imaginaţia noastră este în mod frecvent, dacă nu întotdeauna, întrecută de viaţă.
Alexandru Tatos: Un om rar
— Acest prim lungmetraj pe care-I realizaţi independent începe ca o comedie, pentru a deveni la un moment dat ceea ce numim film politic.
— Dacă aş căuta o categorisire, l-aş include în categoria filmelor−portret. Urmărim un personaj, un medic — două zile şi două nopţi — iar prin el cunoaştem o serie de alţi oameni şi conflictul prin care sunt legaţi. Dar n-aş vrea ca filmul să rămână o descriere, oricât de expresivă ar fi ea. Ceea ce m-a câştigat la acest personaj foarte rar în peisajul literaturii şi cinematografiei noastre — pentru că rareori un personaj pozitiv este atât de viabil — este că el te duce nu numai la conflictul dintre un doctor şi un alt doctor, ci către o tematică de interes, să zicem, universal. Este un personaj care, sub o aparenţă opusă oricărei dramatizări exterioare, se luptă cu moartea, raportând totul la o scară infinită.
— Acţiunea se desfăşoară în cea mai mare parte în interioare.
— Mă tem de acest termen — «film de interior», deşi într-adevăr, 2.000 din cei 2.700 metri ai filmului sunt filmaţi în încăperile unui spital. Dar nu vreau să compensez aceasta prin niciun fel de încadraturi sofisticate sau efecte artificioase. Dimpotrivă, ţin ca totul să fie riguros realist şi de-abia prin câteva accente particulare să ne ridicăm deasupra unei relatări jurnalistice. Am norocul de a colabora cu o echipă de realizatori tineri, foarte înzestraţi şi foarte pasionaţi de profesia lor: operatorul
Florin Mihăilescu, scenograful Vittorio Holtier, pictoriţa de costume Gabriela Lăzărescu, interpretul rolului principal
Mircea Diaconu, fără ca prin aceasta să pot încheia lista,
Mircea Diaconu: O soluţie de viaţă
— Personajul dumneavoastră nu recunoaşte că trăieşte o dramă, încearcă s-o depăşească prin umor. Credeţi că aceasta poate fi o soluţie de viaţă?
— Sigur, drama este a lui şi ar fi egoist să şi-o consume în aşa fel încât să nu dea atenţie celorlalţi, să nu se sacrifice pentru ei. Seamănă, ca şi alte personaje ale mele, cu bufonii lui Shakespeare. Este sclipitor, plin de surprize şi de culoare, doar dedesubt trădează o anumită tristeţe.
— Seamănă şi cu Filip cel bun.
— Da şi nu. Doctorul Irod este mai activ.
— Şi seamănă cu Mircea Diaconu.
— Doamne fereşte! În primul rând ar fi un gest de vanitate din partea mea şi în al doilea rând interesant este doar saltul de la tine, ca individ, la altceva. Eu fac personajele ca şi cum ar face un copil păpuşile, una după alta, diferite, cât mai diferite.
— De obicei păpuşile nu le fac copiii, lor li se dau.
— Imaginaţi-vă unul care le-ar face.
