O nouă producţie a Casei de filme numărul Unu a reţinut atenţia publicului şi a criticii în această primăvară.
Mere roşii, un film din aceeaşi familie de spirit cu un succes destul de recent,
Cursa, aparţinând tot unui regizor debutant pe marele ecran —
Alexandru Tatos. Coincidenţe neîntâmplătoare, pentru că preocuparea de a se apropia de realitate într-o manieră mai reportericească, mai directă, începe să facă şcoală. Beneficiind de un scenariu al unui scriitor care revine în lumea filmului —
Ion Băieşu,
Mere roşii ne invită să trăim câteva momente alături de un tânăr chirurg. Zilele şi nopţile doctorului Mitică Irod nu sunt neapărat pline de senzaţional şi conflictul care-l opune pe acesta şefului său nu este o încleştare pe viaţă şi pe moarte. Încetul cu încetul, însă, din gesturile şi faptele fireşti ale personajelor, din atmosfera de „mică lume” a spitalului de provincie, se naşte sub ochii noştri portretul unui om vibrând de autenticitate. Doctorul Mitică nu este un erou justiţiar, pus să îndrepte toate marile şi micile rele într-o confruntare violentă cu arivismul şi conservatorismul încarnate de directorul adjunct al spitalului. Modul de a-şi înţelege profesia sub semnul carierismului îl situează pe acesta din urmă în zodia celui mai agresiv egoism, punând tot mai clar în valoare, prin contrast, calităţile subordonatului său. Această manieră, veche de când lumea, n-ar fi fost însă favorabilă filmului dacă autorii ar fi ţinut cu orice preţ să-şi idealizeze eroul. Dar doctorul nostru, în interpretarea strălucită a lui
Mircea Diaconu, refuză aureola de infailibil. El este un tinerel aparent împrăştiat, cu gesturi copilăreşti şi pasiuni ciudate, care confiscă ţigările bolnavilor şi le oferă mere roşii şi se îndrăgosteşte adolescentin şi inutil de o asistentă medicală aflată în pragul căsătoriei, cu un alt bărbat. Doctorului nu-i prea reuşeşte iubirea, nu are întotdeauna de partea sa victoria, dar ochii lui limpezi se înflăcărează perpetuu de dorinţa de a face bine oamenilor, numai bine, cu încăpăţinare şi pasiune, fără zgomot şi demagogie. Omenia este, prin el, un fel de a fi, o stare, o forţă nativă care iradiază în jur, continuu, contaminându-i pe toţi. Şi, alături de el, spectatorul trăieşte câteva momente din viaţa reală a unui spital, împreună cu el cunoaşte, judecă şi ajută oamenii într-un film a cărui capacitate de a se apropia de autentic constituie principala linie de forţă. Evident, preocuparea regizorului Al. Tatos — a cărui experienţă de teatru şi televiziune a dat un plus de siguranţă acestui debut — şi a operatorului
Florin Mihăilescu de a elabora un film−portret în maniera acumulării de observaţie, de detalii semnificative, a reuşit atâta timp cât amănuntul s-a încadrat într-o ambianţă plină de autentic, dialogurile au sunat firesc, iar aparatul de filmat ne-a apropiat de lucruri şi oameni cu încântarea de a descoperi permanent pulsaţia vieţii. Ion Cojar,
Ernest Maftei — într-o apariţie de excepţie —, Angela Stoenescu,
Carmen Galin şi
Florin Zamfirescu au împlinit o distribuţie echilibrată, în care nu au existat stridenţe, secondându-l cu succes pe interpretul principal. Cât despre Mircea Diaconu, acum nu se mai poate spune decât că a devenit unul din cei mai apreciaţi actori ai ecranului nostru. Pledează pentru această. afirmaţie complexitatea mijloacelor artistice, registrul bogat şi nuanţat al interpretării sale şi, nu în ultimul rând, mimica sa de o expresivitate puţin obişnuită.
Mere roşii aduce în peisajul filmului românesc de actualitate o notă proaspătă, adăugând, totodată, un nou succes preocupărilor cineaştilor de a ne oferi fapte semnificative de viaţă şi chipuri de oameni care trăiesc şi vibrează în ritmul epocii lor.
