Mariana Mihuţ: În preajma ei răsare întotdeauna o floare

     Prea inteligentă pentru a se înduioşa de ticul nostru gazetăresc, «ah, în sfârşit, un rol principal pentru Mariana Mihuţ», actrita va înţelege, sunt sigură, că dincolo de aceste cuvinte se află părerea de rău pentru con­diţia cinematografului (ca să nu zic năra­vurile lui) care leagă şi dezleagă atâtea, dar nu întotdeauna «la obiect». Acestea fiind zise, să ne bucurăm că filmul Ultima frontieră a morţii ne-a acordat privilegiul de a străbate o bucată de drum împreună cu Mariana Mihuţ. Pentru că acesta este adevărul: în preajma actriţei eşti încântat că te afli acolo, într-o stare de certitudine a binelui şi a demnităţii. Nimic rău nu se poate întâmpla atât timp cât acea lulie a Marianei Mihuţ (nu discutăm, aici, incongruenţele personajului în sine) cere înţelepciunea, răbdarea şi neînfrângerea pământului şi acel obraz de femeie care se străduieşte să rămână liniştit, pentru a nu spori durerea lumii, valorează cât o întreagă lecţie de mo­rală. Puţini sunt actorii care, înzestraţi fiind cu un registru interpretativ atât de generos, izbutesc să păstreze o unitate în diversi­tate. Unitatea actriţei o dă, cred, puterea de a juca totul pe cartea unui sentiment fundamental: dacă «se copilăreşte» Ma­riana Mihuţ, atunci trebuie să înţelegem că noi înşine avem datoria de a ne revizui propriile rezerve de puritate; dacă se neli­nişteşte, putem poposi cu gândul pe un ţărm al unei îndepărtate şi furtunoase mări, dacă zâmbeşte, nu se poate ca undeva, în preajmă, să nu fi răsărit o floare. Nu există roluri pentru astfel de actriţe? Atunci în­seamnă că filmul îşi semnează în alb pro­priul certificat de paupertate intelectuală. Să se caute dar, mai ales, vorba pictorului de geniu, să se găsească.