Prea inteligentă pentru a se înduioşa de ticul nostru gazetăresc, «ah, în sfârşit, un rol principal pentru
Mariana Mihuţ», actrita va înţelege, sunt sigură, că dincolo de aceste cuvinte se află părerea de rău pentru condiţia cinematografului (ca să nu zic năravurile lui) care leagă şi dezleagă atâtea, dar nu întotdeauna «la obiect». Acestea fiind zise, să ne bucurăm că filmul
Ultima frontieră a morţii ne-a acordat privilegiul de a străbate o bucată de drum împreună cu Mariana Mihuţ. Pentru că acesta este adevărul: în preajma actriţei eşti încântat că te afli acolo, într-o stare de certitudine a binelui şi a demnităţii. Nimic rău nu se poate întâmpla atât timp cât acea lulie a Marianei Mihuţ (nu discutăm, aici, incongruenţele personajului în sine) cere înţelepciunea, răbdarea şi neînfrângerea pământului şi acel obraz de femeie care se străduieşte să rămână liniştit, pentru a nu spori durerea lumii, valorează cât o întreagă lecţie de morală. Puţini sunt actorii care, înzestraţi fiind cu un registru interpretativ atât de generos, izbutesc să păstreze o unitate în diversitate.
Unitatea actriţei o dă, cred, puterea de a juca totul pe cartea unui sentiment fundamental: dacă «se copilăreşte» Mariana Mihuţ, atunci trebuie să înţelegem că noi înşine avem datoria de a ne revizui propriile rezerve de puritate; dacă se nelinişteşte, putem poposi cu gândul pe un ţărm al unei îndepărtate şi furtunoase mări, dacă zâmbeşte, nu se poate ca undeva, în preajmă, să nu fi răsărit o floare. Nu există roluri pentru astfel de actriţe? Atunci înseamnă că filmul îşi semnează în alb propriul certificat de paupertate intelectuală. Să se caute dar, mai ales, vorba pictorului de geniu, să se găsească.