Am ales această replică drept titlu nu din dorința de a șoca la rându-mi, ci pentru că Buffon ne-a învățat că... stilul face personajul! Incriminatul limbaj „licențios” al eroilor acestui film este chiar autocaracterizarea lor ca segment al societății din care cu onor facem parte. Degradarea ne aparține și trebuie să ne-o asumăm recunoscând fără ipocrizie că așa se vorbește la furie sau pur și simplu dintr-un mimetism al pitorescului dictatorial. Mai mult, interogația plesnește într-o secvență cameo ― o mini lecție de morală ad hoc, administrată ― culmea ironiei ― chiar de protagonistul inconsecvent partenerei de aventură inopinată pentru nerespectarea unei banale promisiuni, aceea de a păzi dubița, respectiv marfa! E acesta un bun exemplu pentru a demonstra construcția riguroasă a scenariului care, în mod intenționat, lasă impresia de flux vital surprins la întâmplare. Felia de viață îi poate dezamăgi doar pe spectatorii superficiali și pudibonzi care s-au grăbit să eticheteze filmul drept un fleac fără valoare. Ignorând cu desăvirșire jocul secund al artei reflectării întru avertisment. Ignorând cu ostentație până și succesul repurtat în străinătate, la Festivalul de la Cannes, unde s-a afirmat că prestigiul secțiunii „Quinzaine des réalisateurs” aflată în derută a fost salvat „de debutul impresionant al tânărului roman Cristi Puiu”, bulversând pronosticurile, conform lui Fréderic Strauss de la popularul „Télérama”. Același cronicar și-a permis să plaseze filmul in compania unor Kiarostami („care adesea știe să găsească, în interiorul unor automobile, acest echilibru magic între realitate și cinema”), Spielberg sau Doillon, „asocieri defel exagerate pentru acest nou venit care ar fi meritat să fie inclus în competiție”. Vincent Ostia, de la hebdomadarul „Les Inrockuptibles” salută în cunoștință de cauză apariția acestui cineast: „Cvasi dispărut de ani de zile, cinematograful românesc, după resuscitarea produsă de revenirea lui Lucian Pintilie în țară, va ajunge poate să existe din nou”. După o analiză judicioasă, concluzia sună și mai flatant pentru că atribuie filmului meritul de a reflecta o stare de fapt caracteristică țărilor estice subminate de mafia corupției. Uimitor de pertinentă percepție a valorii deosebite a acestei povestiri care, sub înfățișarea unei intrigi polițiste minore, surprinde o hibă genetică a românului, acutizată azi mai mult ca oricând: superficialitatea. Incapacitatea de a se ține de cuvânt, de a respecta o înțelegere. Chit că ― în cazul dat ― este vorba de o afacere murdară. Și aici se află ascuns hazul de necaz, ironia amară căci totul nu-i decât o găinărie! Lucru conștientizat de tinerii eroi care au câteva minore tentative de renunțare doar când sunt la ananghie. Ei realizează de la început că transportul de medicamente înseamnă trafic de droguri, dar nu se formalizează pentru că sunt interesați de câștigul ușor și rapid. În perspectiva punerii pe roate a unei afaceri personale: un butic mai ceva decât cel improvizat la fereastra locuinței părintești. A deveni patron cu subalterni ― iată ambiția de doi bani a românului mediu, al cărui orizont e dominat de statura impozantă a aceluiași ins prosper și în pseudo-comunism și în pseudo-capitalism. Răzvan Vasilescu stigmatizează acest prolific prototip detestabil cu un umor flegmatic deosebit de caustic. Insidios afabil, al său Ivanov ține în mână toți așii, are soluții pentru orice: de la exterminarea gândacilor din baie până la eliminarea „elegantă” a rivalilor din jeep-ul roșu. Excelent este racordul prin care se confirmă că polițistu-i frate cu delincventul! Nu degeaba „colaboratorii” săi se află „la datorie” pe traseul Constanța – București.
Un traseu de-a dreptul inițiatic dacă se ține cont că regizorul co-scenarist Cristi Puiu (poate nu întâmplător absolvent al L'Ecole Supérieure d'Art Visuel din Geneva!) și Răzvan Rădulescu, scenaristul prozator (cu studii superioare de limbi străine și muzică, distins cu premiul Uniunii Scriitorilor), au plecat de la intenția de a ilustra ideea de compromis. Optând în mod categoric pentru genul economic atât de la modă și pe alte meridiane, din rațiuni financiare dar și estetice (vezi curentul Dogma '95 cu adepții declarați sau nu). A șterge granița dintre documentar și ficțiune nu-i deloc ușor și la această performanță de necontestat un merit deosebit îl are și operatorul debutant Silviu Stavilă, care a restrâns cadrul în mod salutar, eliminând din decupaj unele detalii superflue. Inducând astfel o senzație de participare nemijlocită la acțiune. Planul doi nu este neglijat, ci inteligent speculat pentru a da relief atât întâmplărilor, cât și protagoniștilor. Spun protagoniști fiindcă ― printr-o extraordinară distribuție ― nici un personaj nu merită a fi taxat doar secundar. Indiferent că-i vorba de Doru Ana, masivul businessman de pe Agricultori 16, înconjurat de acoliți fel de fel; de Jana Gorea, bunica semiblegică, dar cu un zâmbet de simpatie pentru tinerii ce trec pragul bucătăriei. Spațiu minuscul unde, între aragaz și tejghea, gravitează Luminița Gheorghiu, grijulie în toate cu o disperantă rutină dictată de epuizarea fizică și nimicnicia psihică a mamei-gospodină convertită-n comersantă ambițioasă. Spre deosebire de Constantin Drăgănescu ― soțul indolent și bun doar de gură și referințe flatante despre boss-ul care le face cinstea de a le corupe fiul. Botezat tipic pentru spațiul pontic, Ovidiu – Alexandru Papadopol e un adolescent întârziat cu reflexe încete, dar cu planuri mărețe pentru o prosperitate relativă. Pe care și-o dorește împărțită nu neapărat egal cu amicul–partener căruia (ca un veritabil și etern Mitică, al mileniului trei!) nu-i poate refuza nimic. Nici obiceiul de a se ciondăni prietenește, nici pe cel de a împărtăși orice experiență, inclusiv călătoria „de afaceri” care trebuia să fie neapărat solitară. Nici măcar în inspiratul final ex abrupto, junele eliminat din ecuație nu dă semne că ar înțelege cauza abandonării sale: renunțarea la serviciile lui datorită faptului că nu a respectat convenția, condițiile de conlucrare. Pentru următoarea tranzacție îi va fi preferat Vali – Dragoș Bucur, adolescentul hahaleră (în care însă și mama are mai multă încredere: lui îi încredințează banii pentru aprovizionare!), dar și jovial îndrăgostit. El nu se poate despărți de proaspăta sa „logodnică de Medgidia” – Ioana Flora, superficiala cu grație de tembelă care își va atrage lecția de morală, interogată retoric despre ce are-n cap!
Despre complexitatea simplității exponențiale (termenul, oricât de prețios, nu-l pot evita!) a acestui film multe ar mai fi de adăugat. Începând cu firescul formidabil al scriiturii ― în pagină și pe ecran, unde insignifiantele peripeții și vocabularul inocent-trivial au devenit marcă stilistică specifică „băieților de cartier” (dar nu numai lor!). Și revenind la dilatatul moment de virtuozitate absolută care este tensionata urmărire pe șosea. Când ― culmea ― personajele se iau cu vorba, iar tu ― spectatorul ― îngheți de spaimă la fiecare curbă, la fiecare tufiș care-i poate ascunde pe agresori.
În memoria criticului român, declicul asociativ indică un reper autohton: scurt-metrajul de debut al unui maestru, Dan Pița, o miniaturală parabolă ce anticipa o viziune consecventă și existențial și estetic: întrecerea aparent stupidă dintre un șofer de camion și un biciclist, victimă a propriei inconștiențe. Dacă în La vie en rose „pedeapsa” o execută soarta, în Marfa și banii acționează organele de ordine, așa-zisa „mână a legii”...
Cred că n-am greșit când mi-am permis să includ acest film într-un program al Cinematecii Române stagiunea 2000-2001 intitulat „Avanpremiere și filme de cult”.
