Hotărârea de a schimba aparatul de filmat cu scaunul regizorului, Nicolae Mărgineanu a luat-o determinat de o brutală provocare a sorții ― devastatorul cutremur din 1977. Mai presus de orice (cosemnatar Dan Pița), care nu a fost proiectat niciodată, e un film născut dintr-o stare confuză de disperare, de neputință și poate de aceea nu și-a putut fixa nici genul, oscilând indecis între „documentar” și „reconstituire”.
Debutul oficial (premiat la Costinești) îl reprezintă pelicula Un om în loden (1979), un policier resimțit de la premieră ca un film deosebit. Pentru că Mărgineanu se implicase (alături de Haralamb Zincă) în scrierea scenariului refocalizând suspensul psihologic și semnificația politică secundă, printr-o discretă, dar fermă actualizare a subiectului, manipularea conștiințelor.
Tot de o actualizare avea să fie vorba și în Ștefan Luchian (1981), în sensul reînvierii pe peliculă a biografiei și operei pictorului damnat, conștiință exponențială nu doar pentru o îndepărtată „belle époque”, ci și pentru timpurile mai moderne.
În aceeași ordine a aducerii în contemporaneitate a câștigului experiențelor existențiale anterioare (mediate de marea literatură, în cazul de față proza lui lon Agârbiceanu), Întoarcerea din iad (1983, Premiul de regie ACIN și Diploma de onoare ― Moscova) este o performanță de convertire a particularului la general, a naționalului la universal, performanță izbutită prin amorsarea seismelor intime provocate de fatalitatea istoriei ce propune războiul ca pe un coșmar necesar întru înțelegerea aproapelui.
Maxima intensitate a originalului demers la care cineastui pasionat de prezent a fost obligat prin forța împrejurărilor este atinsă în Pădureanca (1987, Premiul de regie Costinești), la aducerea în actualitate a scrierii lui Slavici contribuind substanțial Augustin Buzura, semnatarul scenariului. O peliculă încărcată cu virtuți premonitorii, prin memorabila secvență a groazei de simbolica holeră anticipând într-un mod aproape subliminal eșecul ce urma să fie înregistrat de către autoritatea discreționară.
Cu Flăcări pe comori (1988, Premiul de regie Costinești) se păstrează consecvent în efortul de racordare la prezent (fie și prin formule metaforice preluate tot de la proza lui Agârbiceanu, scenarizată de Ion Brad) a unei teme acute: orgoliul puterii înnecate în mâzga propriei nimicnicii.
Un bulgăre de humă (1990), dificilul pariu (asumat împreună cu Mircea Radu lacoban) de a da chip marilor spirite tutelare ale neamului românesc avea sa fie ratat tocmai din cauza presiunilor extraestetice exercitate.
Odată debarasat de orice fel de „direcționări” impuse, Mărgineanu atacă istoria recentă, însă tot prin intermediul literaturii. Romanul lui Buzura „Fețele tăcerii” devine pe ecran Undeva în Est (1991), film marcat de un patos excesiv maniheist, dictat poate chiar de perioada dramatică a colectivizării.
Metafora sârmei ghimpate ce indică în finalul acestui fiim configurarea lagărului comunist se regăsește și în Privește înainte cu mânie (Premiul special Costinești). După spectaculoasele (și valoroasele) disimulări anterioare care i-au solicitat intens capacitatea de transgresare a rafinamentului pictural și deosebitul simț al orchestrării tablourilor de atmosferă, cineastul a ajuns (în compania lui Petre Sălcudeanu, solicitat și pentru dialogurile la Întoarcerea din iad) la mult râvnitul film de actualitate, actualitate pe care o abordează ex abrupto.
