​Laudă materiei

     Cronica animaţiei
     Partizan al animatiei de obiecte, Mihai Bădică se numără printre neli­niştiţii autori cu vocaţia experimentului. Desco­perind posibilităţile plas­tice ale plastilinei prin filmul Geneză (1975), el avea să încerce să-i sporească expresivitatea în realizările următoare, Icar (1977) şi Alter ego (1979). Personajul său preferat, un om cu ochi imenşi şi palmele late, este protagonistul unor întâmplări simple dar pline de tâlc, elogiind puterea de depă­şire a propriilor limite şi pe cea de crea­ţie. Referirea la miturile fundamentale ale civilizaţiei nu este livrescă, autorul se preocupă întotdeauna să-şi vizuali­zeze limpede ideile prin metafora plas­tică. În toate aceste filme impresionează capacitatea lui de stăpânire a materiei, supunerea ei necesităţilor povestirii.Per­formanţele de animare a plastilinei nu i-au potolit lui Bădică elanurile experimentale şi iată-l acum încercând posibi­lităţile unui alt obiect: sârma.
     Noua sa realizare intitulată Metaforă îşi întemeiază dramaturgia pe nevoia de confruntare a două elemente, a două realităţi, reprezentate de materiale cu calităţi foarte diferite. Deşi ideea filo­zofică este foarte nuanţată, autorul gă­seşte mijloacele potrivite pentru a o face înţeleasă. Dedicată tot lui «homo faber», filmul demonstrează că în timpul evoluţiei nu apar contradictii între ma­terial şi spiritual, că termenii de conflict există chiar în sânul materiei, care în urma înfruntărilor dinlăuntrul ei capătă o formă superioară. Bădică imaginează o sumedenie de făpturi cu forme ciudate care se luptă uneori până la confundare, care se amestecă între ele, transformându-se în alte alcătuiri. Încet-încet, personajele din sârmă şi din plastilină îşi împrumută unele altora însuşiri ajun­gând până la urmă să conţină amândouă materialele. Înfruntarea este specta­culoasă, gesturile ei au fie violenţa unei devorări, fie graţia unui balet. Spre deo­sebire de celelalte filme cu puţine perso­naje, Bădică dă aici frâu liber imaginaţiei sale populând spaţiul cu forme compli­cate, amintind însuşiri ale tuturor regnu­rilor, dar nesemănând cu animale sau minerale cunoscute. O altă noutate a filmului este apelul la culoare, necesară în sugerarea evoluţiei din ce în ce mai complicate a materiei. Decorul este de multe ori construit numai din lumini, din filtre ce creează combinaţii cromatice neliniştitoare. În toate cadrele, regizorul s-a preocupat să păstreze şi să ampli­fice senzaţia de mişcare, de univers clocotitor, în care elementele se com­bină neobosit, generând spectaculoase transformări. Una din fazele acestei neîncetate lupte este apariţia omului. Ea nu se conturează însă ca o etapă încheiată, ci ca începutul unor alte dra­matice înfruntări. Universul în care a apărut nu este familiar, el cere eforturi de cunoaştere şi de îmblânzire a forme­lor lui. Nu este vorba numai de o luptă exterioară ci şi de una internă, omul având de luptat cu propriile spaime, cu limitele sale. În această perpetuă în­fruntare apare însă limpede dragostea de armonie. Filmul devine un poem dedicat aspiraţiei spre perfecţiune, al cărei singur protagonist conştient este omul.
Colaborând pentru scenariu cu poeta Nina Cassian, Mihai Bădică a reuşit să investească imaginile cu sugestii poe­tice de certă calitate. Metaforă este un moment de progres în creaţia sa, adăugând noi contururi reliefului ani­maţiei româneşti şi dovedind că tehnica sa nu este o curiozitate, ci o posibilitate de exprimare originală.