Cronica animaţiei
Partizan al animatiei de obiecte,
Mihai Bădică se numără printre neliniştiţii autori cu vocaţia experimentului. Descoperind posibilităţile plastice ale plastilinei prin filmul
Geneză (1975), el avea să încerce să-i sporească expresivitatea în realizările următoare,
Icar (1977) şi
Alter ego (1979). Personajul său preferat, un om cu ochi imenşi şi palmele late, este protagonistul unor întâmplări simple dar pline de tâlc, elogiind puterea de depăşire a propriilor limite şi pe cea de creaţie. Referirea la miturile fundamentale ale civilizaţiei nu este livrescă, autorul se preocupă întotdeauna să-şi vizualizeze limpede ideile prin metafora plastică. În toate aceste filme impresionează capacitatea lui de stăpânire a materiei, supunerea ei necesităţilor povestirii.Performanţele de animare a plastilinei nu i-au potolit lui Bădică elanurile experimentale şi iată-l acum încercând posibilităţile unui alt obiect: sârma.
Noua sa realizare intitulată
Metaforă îşi întemeiază dramaturgia pe nevoia de confruntare a două elemente, a două realităţi, reprezentate de materiale cu calităţi foarte diferite. Deşi ideea filozofică este foarte nuanţată, autorul găseşte mijloacele potrivite pentru a o face înţeleasă. Dedicată tot lui «homo faber», filmul demonstrează că în timpul evoluţiei nu apar contradictii între material şi spiritual, că termenii de conflict există chiar în sânul materiei, care în urma înfruntărilor dinlăuntrul ei capătă o formă superioară. Bădică imaginează o sumedenie de făpturi cu forme ciudate care se luptă uneori până la confundare, care se amestecă între ele, transformându-se în alte alcătuiri. Încet-încet, personajele din sârmă şi din plastilină îşi împrumută unele altora însuşiri ajungând până la urmă să conţină amândouă materialele. Înfruntarea este spectaculoasă, gesturile ei au fie violenţa unei devorări, fie graţia unui balet. Spre deosebire de celelalte filme cu puţine personaje, Bădică dă aici frâu liber imaginaţiei sale populând spaţiul cu forme complicate, amintind însuşiri ale tuturor regnurilor, dar nesemănând cu animale sau minerale cunoscute. O altă noutate a filmului este apelul la culoare, necesară în sugerarea evoluţiei din ce în ce mai complicate a materiei. Decorul este de multe ori construit numai din lumini, din filtre ce creează combinaţii cromatice neliniştitoare. În toate cadrele, regizorul s-a preocupat să păstreze şi să amplifice senzaţia de mişcare, de univers clocotitor, în care elementele se combină neobosit, generând spectaculoase transformări. Una din fazele acestei neîncetate lupte este apariţia omului. Ea nu se conturează însă ca o etapă încheiată, ci ca începutul unor alte dramatice înfruntări. Universul în care a apărut nu este familiar, el cere eforturi de cunoaştere şi de îmblânzire a formelor lui. Nu este vorba numai de o luptă exterioară ci şi de una internă, omul având de luptat cu propriile spaime, cu limitele sale. În această perpetuă înfruntare apare însă limpede dragostea de armonie. Filmul devine un poem dedicat aspiraţiei spre perfecţiune, al cărei singur protagonist conştient este omul.
Colaborând pentru scenariu cu poeta Nina Cassian, Mihai Bădică a reuşit să investească imaginile cu sugestii poetice de certă calitate.
Metaforă este un moment de progres în creaţia sa, adăugând noi contururi reliefului animaţiei româneşti şi dovedind că tehnica sa nu este o curiozitate, ci o posibilitate de exprimare originală.