Autobiografia Iui Nicolae Ceaușescu se deschide cu un fragment din filmul procesului din 25 decembrie 1989. De la un punct încolo, inculpatul refuză să mai răspundă la întrebări („Din ordinul cui s-a produs genocidul?”), camera se apropie de fața lui și, ca într-un film de ficțiune, intrăm într-un lung flashback (în cazul de față, trei ore) în care vedem povestea vieții lui până Ia momentul acela. În cazul de față, povestea e reconstituită în întregime din materiale audiovizuale de arhivă, aranjate mai mult sau mai puțin cronologic, dar fără nicio voce care să ni le comenteze din prezent și făra inserturi scrise care să ne indice anii și să identifice pentru noi personajele, ca într-un documentar clasic. Regizorul
Andrei Ujică rămâne fidel ideii de flashback al lui Ceaușescu: viața acestuia povestită în imaginile lui, imagini care pentru noi reprezintă evenimente și personaje istorice, dar pentru el reprezintă ceea ce-a văzut și a trăit, sau, mai corect, ceea ce a crezut că vede și trăiește. Căci lumea în care a trăit el, suma priveliștilor aproape mereu înfloritoare care-I întâmpinau în vizitele de lucru și a ropotelor neîntrerupte de aplauze, a fost într-un fel — cel puțin de la un punct încolo — o lume imaginară sau paralelă, în care rolul jucat de el și situația țării lui erau cu totul altele decât în realitate.
În acest sens, se poate spune că
Autobiografia... e un film de ficțiune: ficțiunea în care trăiește un dictator. Documentaristul Ujică intră în ea cât de adânc se poate — mai adânc de atât nu va intra niciun romancier sau regizor de ficțiune care și-l va mai alege ca subiect pe Ceaușescu. Acest documentar este și cel mai imaginativ film istoric realizat vreodată în România.
