REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



În fond, fiecare cu viaţa lui: ”Un etaj mai jos” - cronică de film


Cel de-al cincilea lungmetraj a lui Radu Muntean - Un etaj mai jos - este o bună întâlnire, o reuşită propunere pentru spectatorul din sală.
Tânărul regizor, unul din pilonii ascuţiţi ai Noului Val de Film Românesc, este foarte norocos, pentru că o prietenie atât de sudată ca a lui cu operatorul de talent Tudor Lucaciu şi loialitatea pentru o echipă forte de scenarişti – meticuloşi în detalii de fineţe psihologică Alexandru Baciu şi Răzvan Rădulescu – nu poate să-i fie decât de mare folos.
Filmul de acum păşeşte mai departe de dramele realiste ale Noului Val. Priveşte spre un gen prea puţin frecventat de cineaştii noştri, thriller-ul poliţist. Iar genul este reuşit şi filmul nici întru totul thriller, nici tipic policier.
Bineînţeles, se păstrează cu fidelitate reţetarul impus de succesul Noului Val: filmare în timp real, expandarea cotidianului şi a amănuntelor aparent lipsite de importanţă, cameră fixă, unghi frontal, lumină naturală, absenţa muzicii, replici puţine, concise, cu un tip anume de umor, scene fără explicaţii. Sunt din toate aici. Un individ banal, cu viaţa lui oarecare, nu foarte diferită de a multora, cu copil, soţie, casă, maşină şi mamă în vârstă. Cu animal de companie. Şi camera îl urmăreşte curioasă, mirată şi ea, ca şi noi cei ce-l privim, cum se mişcă prin propriul destin, cum ajunge să se încurce în zgomotele de fond. Totul începe de la o ceartă pe care o aude dintr-un apartament vecin, care-l intrigă, dar merge mai departe, nu se bagă, nu comentează.
Am mai văzut scene din acestea casnice. Cu protagonistul care tace, se gândeşte, bea o cafea în timp real. Uneori a fost prea mult. Acum totul are rost. Fiecare secundă ce se dilată încet contează pentru tensiunea ce devine palpabilă. Cadrele nu devin mai scurte şi nici montajul mai agresiv. Stilul rămâne fix la fel până la sfârşit. Camera continuă să-l privească, fără să intervină, să se apropie, să se mişte neliniştită, exact reacţie la comportamentul lui civic.
Şi reuşeşte Muntean aici, cu echipa sa, să te ţină atent şi în şah, să îţi păcălească bănuielile, să mute centrul de greutate. Ca la Agatha Christie, să te îndoieşti de vinovatul evident, să bănuieşti până la un punct, din cauza reacţiilor şi a celor câtorva replici, pe altcineva, chiar dacă totul este clar de la început, dacă sunteţi atenţi.
Filmul are detalii şi umor, chipuri excelente alese – foarte bun casting -, locuri interesante de filmare, grafice, bune accente şi detalii de interior, fără exagerări. Se spune că e de evitat să joci cu animale şi copii în cadru, pentru că ei fură atenţia, manipulează emoţiile. Aici trăirile rămân netrucate, iar privirea fixată exact unde trebuie. Poate e o omisiune, sau poate este doar frică, poate chiar vinovăţie, crezi. Un joc surd de-a suspectul începe şi totul este desfăşurat milimetric, cu multă fineţe şi grijă aşezate piesele din acest puzzle psihologic.
Foarte departe de un film american – până şi urmăririle sunt atipice -, dar cu o apropiere a răului ca în cele mai bune horror-uri ale lor.
Teodor Corban ştie să-şi păstreze secretele şi să-şi dozeze frustările personajului, iar camera îl iubeşte în fiecare cadru, în fiecare prim-plan. El duce filmul, ca şi drama, singur. Pe el stă obiectivul şi ochii spectatorilor, el este cel care primeşte peste el replicile acţiunii. Foarte bună, foarte interesantă focalizare continuă pe personajul principal. Întâlnirea cu celălalt în cadru, aproape ca în "Al şaselea simţ".
Un câine de concurs care face frumos, un soţ/tată/vecin în lesa propriei conştiinţe, care tace, din comoditate. O metaforă bună.
Bună înlănţuire a acţiunii. Veţi vedea că doar trecând simplu de la un etaj la altul, elementele dramatice se acumulează. Un vecin iese dintr-un apartament cu o ceartă casnică. Soţia lui stă însă într-un apartament cu un etaj mai jos. Fine semne de întrebare, mute toate, pentru că eroul protagonist de aici nu are chef să le pună în gura mare.
Cu ani în urmă, Mircea Daneliuc mira pe toată lumea cu un basm despre fata babei şi fata moşului. Şi era o singură scenă care dădea cheia despre vremurile trăite şi mentalitatea unui popor la un moment dat. Peste casă se răstogolea un bolovan uriaş, iar vecinii, toloniţi într-o rână în iarbă, priveau fără reacţie, fără strigăte de ajutor. Probabil că acum, modernizat, ar fi ridicat o mână şi ar fi catadixit să facă o poză.
Aştepţi din lupta care pe care să vină plesnetul de bici, devoalarea, pedepsirea, acuzele, interogatoriul, justiţia. Muntean şi scenariştii lui sunt mai isteţi de atât. Trec peste toate acestea, nu le omit, doar că nu acordă importanţa revelatorie ca în atâtea alte filme cu clişee de gen. Iar finalul, astfel oferit, mai cinic decât orice altceva.
Îmi place mult când tinerii regizori redescoperă actori de calibru şi le dau ocazia să strălucească în film pentru noi generaţii, de parcă acum îi vedem pentru prima dată. Camelia Zorlescu, Natașa Raab, Valer Dellakeza, Gabriela Popescu, Manuela Ciucur. Şi acum, splendidă, doamna Tatiana Iekel. Foarte frumos.
Mă bucur mult că Maria Popistaşu a avut generozitatea să accepte un rol aşa de mic şi să aibă o apariţie atât de scurtă, cu atât mai puternică. Şi, la fel, mă bucur pentru şansa primită de Oxana Moravec, care, ca soţie cuminte aici, face un rol bun, cu asemenea expresivitate şi naturaleţe, poate o nominalizare la Premiile Gopo. Şi, de asemena, deloc în ultimul rând, pentru acest tânăr Iulian Postelnicu, cu chipul său frapant, aproape de calibrul negativ al lui Ben Whishaw din "Parfumul", de viitor.
Filmul este unul neapărat de văzut. Cu ochii larg deschişi şi, mai ales, urechile foarte ciulite. Bravo, Radu, la mai multe!
19.09.2015
 
(port.ro)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: cristina zaharia, cronica de film un etaj mai jos, radu muntean, un etaj mai jos film

Opinii: