Viața și moartea de lângă noi : “Un etaj mai jos” – cronică de film

Dintre cineaștii noștri care au dat definiția Noului val, Radu Muntean este, cel puțin deocamdată, cel mai constant în a-și securiza și exploata teritoriul. Împreună cu statornicii săi coscenariști, Răzvan Rădulescu și Alexandru Baciu, se mișcă în voie, deloc sedus de izbitoare căutări formale. Dar câtă prospețime a emoției în această forare în adâncime! În adâncimea celei mai banale realități și, nu mai puțin, a propriei formule stilistice. Mai puțin zgomotos decât colegii săi întru celebritate, în mod cert nedornic să ia ochii, Muntean a avut de partea sa, cel puțin la Cannes, critica cea mai consistentă, atentă și necomplezentă. Dovadă și

spațiul ocupat în paginile marilor cotidiane franceze de filmele sale, niciodată expediate într-un colț. Își merită locul, după cum ar fi meritat pe deplin prezența în marea competiție a festivalului, dar asta este altă poveste. Revăzut, după patru luni, Un etaj mai jos m-a îndemnat, și mai insistent, să țin seamă de siguranța cu care acest film se așază într-o arhitectură a semnificațiilor, de acum recognoscibilă, a autorului. Plecând chiar de la titlu, Marți, după Crăciun indica mai mult decât plasarea în timp. Zilele în care se consumă acțiunea nu sunt unele oarecare. În filmul de acum, trimiterea la temporalitate este înlocuită de sugestia distanței. Drama se petrece "cu un etaj mai jos", auzim de câteva ori replici, din off. Vin de la distanță, din afara câmpului. Chiar începutul filmului, acel tandru "Hai la tata!", adresat cățelului. Suntem și nu suntem martori pe deplin. Asemenea lui Pătrașcu (Teodor Corban), personajul principal, pentru care distanța va fi un alibi în încercarea de liniștire a conștiinței sale de om care a trecut cu capul în pământ pe lângă moartea cuiva. Ambiguitatea e posibilă. Nu se cade, desigur, să te amesteci în treburile altora.

Dar când se întâmplă să știi ceva despre dispariția unuia din rândurile "altora" și să taci, nu despre bunăcuviință este vorba. Într-o zi, urcând scările către apartamentul său, bărbatul aude, de dincolo de ușa unei vecine, Laura, strigăte, țipete, semne ale unor certuri domestice, și chiar apucă să vadă, ieșind glonț, un alt vecin, pe tânărul Vali (Iulian Postelnicu) despre care vom afla mai târziu că este însurat. Întretăierea fulgerătoare a privirilor celor doi le va pecetlui viața. Cu toată liniștea jucată a celui dintâi, mai degrabă o neliniște abia mascată, cu toată insolența și strategia celui de al doilea de a pătrunde, chipurile, pentru a-l ajuta în ale internetului, ca un apropiat, pe Pătrașcu-fiul, zilele ce vor

urma nu vor fi decât o acumulare de tensiune: a bănuielilor, a lașității, a spaimei. Femeia agresată, locatara de la etajul de jos, a murit. Crimă, accident? Din acel moment, mișcările repetitive ale cotidianului, cărora cu toții ne supunem fără să ne gândim prea mult, pentru că, așa cum sună replica deloc academică a unui personaj, "viața e făcută și din chestii d'astea", vor fi subminate de îndoială, de o greu represibilă umbră a culpabilității.

Pătrașcu execută același ritual al micii sale afaceri, înmatricularea de mașini, se agită tot atât de mult, nu uită să-și plimbe câinele, pleacă de acasă, se întoarce într-un cămin unde îl așteaptă o nevastă iubitoare, grijulie, dar nu îndeajuns de expertă în a descifra jocul privirilor bărbatului. Tot filmul va sta, de acum încolo, în privirea lui Teodor Corban, marcată subtil de efortul de a rămâne aceeași, de a nu trăda nimic, poate și de dragul protejării familiei: nici în micul interogatoriu al anchetatorului ("nu, nu a auzit, nu a văzut nimic suspect"), nici în relația cu clienții sau în episodul vizitei bătrânei mame și, mai ales, nici în relația cu fiul său, singurul, se pare, interesat să mai afle câte ceva despre femeia dispărută. Doar vecina, o străină, avea cont pe Facebook, deci exista, nu-i așa? Distanța, din nou distanța, a Internetului, de data aceasta. Teribila intruziune a tehnologiei moderne în raporturile umane: ea o aduce aproape. Unii comentatori au văzut în Un etaj mai jos un film hitchcockian. Existența suspansului, plutind pe suprafața în aparență nu foarte zdruncinată a acțiunii, poate trimite un astfel de suflu. Nu avem, însă, cum să simțim, precum în operele maestrului, metaforic vorbind, "ticăitul bombei" care va exploda, nu știm când, dar neîndoielnic. Am fost dresați să așteptăm cu sufletul la gură deliciul. Mai degrabă, dacă ținem neapărat la înregimentarea într-o categorie, cred că avem de a face cu un antithriller, în care tensiunea este deturnată de ritmurile cotidianului care înghite totul. Autorii își permit chiar și un mic joc cu spectatorul, lăsându-l să creadă, la un moment dat, că eroul, pe care îl vedem căutând un polițist, va mărturisi ceva. Nu se va întâmpla nimic, o scurtă vizită, fără consecințe, făcută unui vechi prieten. Să nu fi fost la mijloc nicio altă intenție? Secvența poate fi văzută ca o amânare a înfruntării dintre cei doi, Pătrașcu - martorul și Vali-bănuitul, izbucnită, paradoxal, în urma ațâțării acestuia din urmă, prea excitat, excedat de atâta așteptare în teamă, nesiguranță: "De ce nu spui nimic? Zi! Vrei să mă duc să te spun eu?" Psihologie întortochiată, a provocării trăite de tânăr ca pe o eliberare. O bătaie, o obișnuită întoarcere acasă a protagonistului, cu câteva răni, oblojite de nevastă cu ce avea la îndemână prin congelator pe post de gheață. Ridicolul casnic în toată splendoarea lui. Viața merge înainte. Mai mult ca sigur, mâine, bărbatul își va plimba, tandru, câinele. Altcineva nu va dormi liniștit, fiul său. Coșmarul acestuia, greu explicabil în ordine narativă, dacă a fost adăugat ca o posibilă pedeapsă indirectă a tatălui, iese din codul psihologic al filmului, atât de bine stăpânit până atunci: fierberea la foc mic.