REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



​Impardonabila indiferență


     De la cronica de premieră la perspectiva critică 
     Micul grup uman care participă la exercițiul de orientare turistică din filmul Concurs are nu puține păcate. E măcinat de diverse aversiuni reciproce, cuprinde inși gata să dea oricând bir cu fugiții, să tragă chiulul ori să-și asigure o situație privilegiată, manifestă o jal­nică servilitate la adresa „şefului”, urându-l totodată, n-are niciun chef să facă sport, dar ține să se evidențieze în ochii superiorilor şi să „bifeze” ca realizată o „actiune culturală” ­prevăzută.
     Dar dacă acestea sunt păcate mai mult sau mai puţin scuzabile prin mărunte egoisme omeneşti, unul rămâne oribil: indiferența cri­minală.
     Pe parcursul itinerariului aventuros din pădure, grupul aude o femeie țipând după ajutor. „Puştiul” încearcă să o găsească, nu reușește, ceilalți se prefac a dori şi ei să răspundă apelului tragic, apoi renunță, liniștindu-și conștiința cu ipoteza ca cineva a vrut să glumească pe seama lor sau au avut, pur şi simplu, toți, o „halucinație auditiva”.
     Curând, într-adevăr țipetele încetează. „Puștiul” cedează presiunii grupului şi-l urmează abandonând căutarea presupusei victime. Aceasta e descoperita abia la sfârsit, prea târziu; e o femeie ucisă după ce a fost violată. Urletul „Puştiului” acum, în fața cada­vrului, exprimă o disperată remușcare.
     Aici iese la iveală şi unul din tâlcurile multiple ale acestui film admirabil care poate rivaliza, în sfârşit, cu productiile străine de vârf. Nimic nu degradează mai grav o colectivitate umană ca nepăsarea lașă față de cineva su­pus agresiunii. Omenescul se manifestă la acest nivel, în primul rând, prin intervenția promptă, solidară. Societatea adevărată în­cepe acolo unde nu se mai trăieşte „ca-n co­dru". Și exact așa ceva s-a petrecut, un act bestial a fost tolerat — notați bine — într-o pădure, spațiul sălbăticiei. Elias Canetti a consacrat o carte capitala a sa, „Massă şi pu­tere”, instinctelor „haitei” — văzută de el ca forma cea mai primară a vieții omeneşti în grup. E nivelul animalic, pe care-I cunosc şi lupii și hienele.
     Grupul din filmul lui Dan Pița se comporta ca o „haită”: aceeaşi supunere oarba, linguşi­toare: aceeaşi legătură gregară funcționând foarte strâns doar spre a asigura reuşita vâna­tului (câştigarea „concursului”), aceeaşi indi­ferența laşă, zoologică, pentru orice act de­zinteresat, solidar cu întreaga specie.
 
     Până descoperă cadavrul femeii violate, „Puştiul” e dispus să treacă peste meschină­riile grupului. ÎI urmează cu o privire curioasa intrigată, care fără să protesteze rucsacul comun, execută treburile grele şi primejdioase, de la care ceilalți se dau îndărăt, ba și înghite mojiciile și ingratitudinile cu o filosofică înțe­legere; rămânând să strângă ultimul fanioa­nele. Dar după ce constată de visu efectul atroce al nepăsării grupului, acesta îi inspiră scârbă imensă. Le aruncă foştilor coechi­pieri fanioanele la picioare şi trece pe lângă ei, fără măcar să-i mai privească.
     Să remarcăm că şi față de dânsul, grupul e gata să-şi arate indiferența feroce, lăsându-I singur în pădure, unde urmează să aibă loc operațiile artificierilor. Și acum „haita” are pornirea să ignore pe cine nu face parte din ea. Panait găseşte o justificare părăsirii băiatului în pădure, e primejdios să fie căutat pentru că vor începe curând exploziile. lar pentru liniştirea sufletelor adaugă că „Puștiul” avea bicicletă si, sigur, a şi plecat. Alții își marchează nepăsarea lasă și mai urât: nici nu-şi amintesc — spun — să-l fi văzut vreo dată. Şoferul declară indignat că are exact numărul de inși cu care a venit, şi nu înțelege pentru cine trebuie să întoarcă.
     Dar de ce „şeful” opreşte autobuzul şi o ia pe jos spre pădure? A intervenit oare la el un licăr de răspundere morală? E de crezut, fiindcă o repede, coborând, pe nevastă-sa, strigându-i: „prefăcuto!”. A trecut, deci, în regimul autentice. Ulterior şi ceilalți îl urmează, călcând după el. la sfârşit, cu paşi fantomatici, într-un fel de ceață albicioasă, ca personajele osândite să rătăcească veșnic alături de viața adevărată în ultima secvență din filmul lui Bunuel: Farmecul discret al bur­gheziei.
     Nu aflăm numele „Puştiului”, care evită mereu să şi-I spună, ori de câte ori e solicitat la aceasta. Răspunsul pe care i-l serveşte el fetei rebusiste se nimereşte (oare întâmplător?) să fie tocmai cuvântul „grup”. Să reținem că defectele participanților la concurs răsar mai ales în relatiile lor de „echipă”. Cum spuneam, unii susțin în final că straniul tânăr fără nume nici n-a existat. Închipuie „Puştiul”, pe un plan simbolic, însăşi conștiința prin care grupul n-ar mai fi o „haita", ci ar deveni o veritabilă colectivitate umană? Continuă simțul răspunderii sociale să le lipeascăcelorlalte" personaje şi s-a trezit numai la „șef”? Tocmai el însă I-a băgat în grup pe băiat cu scopul vreunui „aranjament” du­bios. Poate e vorba acum doar de teamă? O doză de ambiguitate se păstrează şi faptul ca unele simboluri rămân echivoce vădeşte ta­lentul şi inteligența regizorului. Parabola tre­buie să fie perfect coerentă, inteligibiă și motivată, la nivelul realităților curente, dar deschisă infinitelor glosări pe tarâm simbolic.
Concurs nu imită filmul lui Tarkovski Că­lăuza, cum au impresia unii. E, de fapt, o replică inopinată la el, în ordinea imediata extraordinarului şi tainicului, opunându-i grotescul banalului, și în ordinea simbolică specu­lativă, preocupările crude cotidiene, mizeriile existenței zilnice, înfruntând aici, cu ponderea lor teribilă, metafizică. 
(Cinema nr. 12, decembrie 1989)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: concurs film, cronica de film, dan pita, ovidiu s. crolmăniceanu

Opinii: