Imaginile în mișcare și civilizația copiilor cinematografice

     La Bologna, la congresul desfășurat sub emblema gazdelor Il Cinema Ritrovato (1996) s-a făcut de multe ori referință la definirea cuvântului film prin „imaginea în mișcare”. 

     Când în 1979 Federația Internațională a Arhivelor de Film lua în sfârșit hotărârea să definească în statutul său cuvântul film, o făcea în urma presiunii dezlănțuite a fenomenului video. Din ce în ce mai multe copii de filme se adunau prin birourile arhivelor sub formă de casete video. Ceea ce fusese până atunci obiectul de activitate al tuturor arhivelor demne de acest nume: adunarea în bunkere a copiilor, a prețioaselor negative, restaurarea lor, curățirea și repararea imaginilor și perforațiilor, spălarea, ventilarea, recondiționarea, chiar obiectul activității celor mai înrăiți arhiviști: căutarea rarităților, descoperirea unor copii rătăcite, orgoliul posedării unicatelor așa de rare, devenea dintr-odată o muncă subsidiară în fața avalanșelor de copii video, a zborului lor peste granițe ușurat de volum și aparatura extrem de facilă, a exploziilor de copii care, rectificate digital, păreau să întreacă originalele rarități păstrate cu atâta grijă. Arhiviștii de pelicule se simțeau frustrați în domeniul însuși al muncii lor. Peliculele deveniseră ceva subsidiar. Caseta și discul, discheta digitală chiar, prin circulație erau preponderente și amenințau cu scoaterea din circulație a ideii de arhivă de filme. 

     Nu era greu de observat că trăim într-o civilizație a copiilor. De la Gutenberg cuvântul scris se consuma de mult în copii, aceasta nemirând pe nimeni, dar în arhitectură sau sculptură, cu rare excepții (Statuia Libertății, oferită New Yorkului de Paris, după ce fusese copiată după o miniatură romană aflată în muzeul Vaticanului) copiile nu prea abundă, căci prea de neînchipuit să afli în fiecare oraș clădirea Parlamentului sau în fiecare casă o Venus din Milo. Iar reprodusă în bibelouri, ca și coloana infinită proptind ceasuri deșteptătoare, cade brusc în ridicol. În schimb nimeni nu se miră să le vadă reproduse fotografic în atâtea cărți, în atâtea biblioteci! Nimeni azi nu se mai gândește la original și la copie când e vorba de Divina Comedie, nimeni nu găsește curios faptul că o afli în orice bibliotecă. Iar muzica... Ea nu există în copie decât tot tipărită, dar ca partitură – niște semne, iar interpretată o găsești în orice boutique pe casetă, pe disc, pe compact... și pe video! Orice balet, orice piesă o găsim pe video. Dar filmele, carele de la nașterea lor materială sunt numai copii? De pe un negativ, ca să avem un film pe ecran facem o copie. Un „film” înseamnă în fapt o sumedenie de copii. Aici intervine însă problema chiar crucială: o literatură, o carte, există tipărită cu orice forme de litere, pe orice format și orice hârtie. O muzică există reprodusă după semnele partiturii în orice interpretare. La fel se întâmplă lucrurile și cu copiile (film, video) unei piese jucate, a unui balet; nimeni nu observă imensa diferență între diferitele reproducții. Aici se impune însă să facem diferențierea între copie, reproducere, versiune, interpretare, variantă etc. etc. Vorbind de film aici se blochează totul. Dacă celelalte arte acceptă reproducția, sau varianta, sau versiunea, iată că filmul le refuză radical: filmul nu se lasă decât copiat! Pare un paradox, căci nimic nu e mai material, tehnic, reproductibil „ab ovo” decât un film. Și cu toate astea imaginea în mișcare semnată de Fellini sau Tarkovski e inaptă de interpretare, de reproducție în alți termeni, de reinventare în altă versiune. Se pare că însăși materia în care se exprimă arta respectivă îi dictează destinul în privința putinței copierii, reproducției, versiunii sau interpretării. Materia filmului se opune versiunii, reproducției, azi într-o întruchipare, mâine în alta. Dar fotograma?..., imaginea? Nu am văzut atâtea opere de artă fotografică reproduse în diverse colaje, tratări tipografice, fotografice, proiecționiste?... Dar pictura? Nu am văzut de curând o expoziție a celor mai bune falsuri, care în fond nu erau decât reproducții? Dar imaginea  filmică e de neatins, e de netratat, se refuză variantei fiindcă orice intervenție strică ceva iremediabil. Ceea ce denumește azi lumea cinematografului drept „film”, imaginea în mișcare, respinge imixtiunea. Pentru că ceea ce este atacat aici nu e fotograma, ci însăși materia artei filmului, acel flux vizual-auditiv, spațialo-temporal care, recunoaște cu întârziere această mare familie a filmului, dar totuși recunoaște de câțiva ani buni, nu depinde de suport și nici de aparatură. Dar despre fluxul cinematografic ca materie specifică a artei filmului, apt a fi extras de pe un suport și dintr-o tehnică și replasat pe alt suport și printr-o altă tehnică, nu vom înceta să vorbim în această carte care are ca temă inițială chiar natura cinematografului. Acesta ca și cartea, bibliotecile se salvează prin copii în cinemateci, arhive, instituții ale civilizației.