​Gustul amintirilor

     Cronica animației
     Niciodată animaţia românescă n-a arătat atâta grijă pentru schimbul de mâine ca în ultimii doi ani. După apariţia şi rapida consacrare a lui Zoltan Szilagyi s-au făcut câteva inspirate pariuri pe nume noi. Din primele încercări s-au im­pus Dinu Șerbescu, Lucian Profirescu şi tinerii semnatari ai filmului de debut co­lectiv Caligrafie: Lajos Nagy, Olimpiu Bandalac, Zeno Bogdănescu, Radu Igaz­sag. Deşi regia în grup s-a dovedit un no­rocos „ax de colaborare” (vezi premiul obţinut la Costineşti şi diploma de merit a Festivalului internaţional de la Chi­cago), cei patru autori şi-au propus să-şi încerce forţele şi în formula „de unul sin­gur”. Practic, să mai încerce emoțiile unui nou debut. Primul care a trecut cu succes acest prag este Radu Igazsag, semnatar al noului film Fotografii de fa­milie.
     Ca remarcabil grafician, tânărul regizor nu se apropie de animaţie abordând de­viza „nu contează cum arată, ci contează cum se mişcă”. Fără să disprețuiască me­tamorfozele liniei, el se preocupă de în­nobilarea formelor ei. Pe țărmul multico­lor al artei a opta a încetat demult bătălia pentru simplificarea cu orice preţ a dese­nului. Câştigă tot mai mult teren plastica rafinată. Pe urmele acestei căutări se în­dreaptă Radu Igazsag când concepe grafica poematicului său film Fotografii de familie. Răsfoirea unui album cu poze în­gălbenite de vreme devine o tulburătoare călătorie în memorie. Personaje în atitu­dini stereotipe se desprind din cadrul zimțat al unor „instantanee” pentru a re­trăi momente de viaţă de inegalabilă in­tensitate. O nuntă, primii paşi ai copilului, o permisie de recrut sunt scene care ies din banalitate prin hipertrofierea unui amănunt înviat de parfumul amintirii. Cu tulburătoare nostalgie este evocat mo­mentul unui vals, magistral animat de alt­fel. Că autorul se pricepe de minune să sugereze momente de delicată psihologie o dovedesc şi alte detalii. Există în film un moment în care este reînviată o poză cu bunicii în tinerețe, evident stânjeniţi în faţa aparatului. Retrăirea evenimentului pune în prim-plan gestul unuia dintre personaje, un bărbat care, cu pălăria ţi­nută cu sfială în poală, îşi netezeşte ţără­neşte părul peste cap. Este o secvenţă care comunică un fluid autentic de emo­ţie. Puterea de sugestie a intensităţii memoriei afective se datorează şi muzicii fil­mului, semnată de un nume de autoritate, Ștefan Zorzor. Dacă partitura sa are pute­rea de a descrie tărâmurile cu ceţuri dar şi cu lumini orbitoare ale amintirii, este meritul regizorului că şi-a cadenţat imagi­nile în aceste ritmuri. Fotografii de familie impresionează prin armonia ansamblului. Preocupat de modernitatea graficii şi a coloanei sonore, Radu Igazsag nu are însă orgolii experimentaliste. El păşeşte cu dreptul în zona filmului de autor. El este un nume de care, cu siguranţă, se va mai vorbi.