​„Grăbeşte-te încet!” – cronică de film

     După umorul parodic din Şantaj, Geo Sai­zescu revine la comicul de situaţie din As­tă-seară dansăm în familie. Acelaşi scenarist — lon Băieşu — aceeaşi (aproape) trupă de comici vestiţi ai ecranului (mare şi mic), cam acelaşi set de gaguri preluat (prea des) în di­vertismentele televizistice. Apar însă în această nouă comedie şi câteva elemente noi, care scot din qui-pro-quo-ul de vodevil ac­cente critice mai substanţiale.
     Creator prin excelenţă de tipuri comice ba­zate pe automatisme verbale şi gestice, cu o psihologie simplă, cuplul Băieşu—Saizescu îşi completează aici pitorescul galeriei cu câ­teva produse ale mediului, ceva mai com­plexe: un fost consultant juridic la ICRAL cu diploma obţinută „mai cu o extindere de spa­ţiu, mai cu o reparaţie la domiciliul profeso­rului"; un periculos suflet de hârtie ce-şi amână purificare conştiinţei prea încărcate de încondeierile la dosarele salariaţilor, pâna după pensie, când vrea să se facă poştaş vo­luntar ca să repare nedreptăţile, aducând fos­telor victime numai veşti bune. Perfid trafic de influenţă sau vulgar comerţ cu indulgenţe, deformările sugerate depăşesc hazul încurcă­turii sentimentale, dând comediei de moravuri şi o tentă socială mai pronunţate. Din crea­tori de individualitaţi amuzante, excentricităţii comice, autorii devin comediografi mai ambi­ţioşi, iar filmul lor se substanţializeaza fără să-şi piardă savoarea. E drept că la această savoare contribuie din plin interpreţii, în pri­mul rând cei ai rolurilor amintite: Ştefan Mi­hăilescu-Brăila, dând relief şi profunzime, cre­dibilitate psihologică unei abjecţii numită Gripcă, sau Cornel Vulpe pe postul inventivu­lui traficant de influenţă, intrigant şi lipsit de scrupule. Sunt apoi eroii peripeţiilor stârnite de accidentul rutier dovedit finalmente un fals accident dar provocând crize de conştiinţa celui care, se crede vinovat de uciderea unui pieton; ca şi pseudo-escapada declan­sând gelozia nevestei ce se crede părăsită. Cuplul în suferinţă (pasageră) e susţinut cu verva de Tamara Buciuceanu-Botez (tempe­rament autentic comic căruia i-au cam lipsit partiturile cinematografice pe măsură) şi Dem Rădulescu într-o „compoziţie" de placi­ditate conjugală datorată unui complex de culpabilitate. Complex nevindecabil decât printr-o „faptă pozitivă în favoarea umanităţii" cum îl îndeamna Bubulac, consultant de pro­fesie sau „printr-o descoperire epocală, ori măcar prin donaţia unui organ important".
     Apar pe rând, susţinându-şi cu brio recitalul şi ieşind din scenă şi Stela Popescu pe post de portăreasă ce notează fiecare mişcare din bloc ca să aibă cu ce întreţine sedinţele de duminica dimineaţa şi Ileana Stana lonescu alături de Marian Hudac într-un cuplu de ve­cini şicanieri şi Vasilica Tastaman, Aurel Giu­rumia plus Mihai Mălaimare într-un triunghi conjugal şi Sebastian Papaiani, serbând avan­sarea fratelui cu un pahar în plus, şi obişnui­ţii reclamagii de bloc care-şi terorizează sec­toristul, în sfârşit cam toată suita obişnuită din scheciurile de televiziune. Senzaţia de „prea văzut” vine din faptul că atât scenaristul lon Băieşu, cât şi interpreţii îşi aduc în acest dilm vechile lor numere de succes. Nu e rău pentru succesul de public al filmului, dar suferă cumva marca firmei artistice, originalitatea fiecăruia din autori: scenarist, regizor, interpreţi.
     Dar cum filmul se face şi cu ajutorul opera­torului (Aurel Kostrakiewicz) şi al compozito­rului (Temistocle Popa) şi al scenografului (Vasile Rotaru) şi al monteurului (Elena Pan­tazică) să nu le omitem contribuţia în câteva momente inspirate. Unul din ele: motivul mu­zical vesel ce însoţeşte apariţia insolită a lui Ciupercuţa, globe-trotteurul ocolind pământul cu o umbreluţă roşie în mână şi cu o deviză de întoarcere la mersul pe jos, în buzunar — un personaj simpatic, mai aparte, produs de fantezia regizorului şi cu concursul unui tânar interpret (Radu Gheorghe). O reuşită schim­bare de tonalitate a imaginii de la exuberanţa petrecerii în aer liber prilejuită de avansarea responsabilului cu spaţiiie verzi, la atmosfera apasătoare, ca un drum fără ieşire, aşa cum îi apare el celui ce produce accidentul şi fuge de la locul „crimei". În urmărirea din parc — comicul burlesc e întreţinut şi prin ritmul im­primat la masa de montaj. Ar mai fi câteva secvenţe de bun cinema printre care amintitul qui-pro-quo interpretat cu vervă de Tamara Buciuceanu şi Mihăilescu-Brăila, care referindu-se la altceva. Doar că senzaţia generala a filmului este senzaţia de minimă rezistenţă a unei echipe talentate aflată în stare de funcţionare sub posibilităţi încercând sş-şi reînvie succese sigure, reţete garantate. Poate că greşesc, poate că mă pripesc, s-ar putea ca spectatorului să nu-i pese de rema­ke-uri, să se bucure chiar, revăzându-le. Poate se şi bucură, dar, am eu impresia, din darul lui de comedie.