REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Fularul revoluţiei la Şarpele roşu


     Când ziarele, când televiziunile noastre – câtă frunză, câtă iarbă – dau în clocot de atâtea demascări ale maşinaţiunilor şi găinăriilor vieţii politice autohtone, cinematograful ar trebui să se întrebe de trei ori: ce mai înseamnă astăzi, la noi, curajul de a spune, chipurile, lucrurilor pe nume? Ticăloşii are aerul unui film care „le zice”, numai că o face ca şi cum ar vrea să se ia la întrecere cu un jurnal TV, ilustrând şi punând în scenă ştirile care ne bombardează zilnic: despre oameni de afaceri mâncând icre negre cu linguroiul şi politicieni corupţi, despre jocurile ”la două capete”, când cu opoziţia, când cu puterea, pentru ca tuturor să le fie bine şi ei să prospere, despre dusul vorbei şantajiste de colo-colo, pe bază de ascultări şi înregistrări ilegale (deschideţi ziarele de azi şi veţi afla dezvăluiri mult mai palpitante). Climaxul ar fi ordinul premierului de a elimina un adversar, prin simularea unui accident de vânătoare. Cadavre de lux, nu alta. Prin anii ’70, când vedeam marile filme politice ale unui Francesco Rosi, Elio Petri, rotite în jurul unor teme asemănătoare, ne treceau toţi fiorii, chit că nu cunoşteam toate dedesubturile vieţii din Italia. Ceea ce vedeam era cinema curat. Darea în vileag, pe care a mizat Şerban Marinescu, „inspirat”, cum scrie pe generic, „din romanul Ciocoii noi cu bodyguard de Dinu Săraru”, nu poate asigura, doar ea, adeziunea spectatorului. Cu tot recursul la elemente exterioare cu cârlig, dar care, departe de a căptuşi acţiunea, nu fac decât să se adune într-o masă incongruentă, kitsch, de enunţuri telefonate: o intervenţie televizată a lui Octavian Paler (oare i s-a cerut acordul?) despre „păpuşarii” noştri se întretaie cu transmisiile lui Dan Diaconescu şi show-urile „incendiare” ale Naşului Radu Moraru. Personajele, cele mai multe, nu au nume proprii, vor să bată departe, către existenţa lor multiplicată, ele sunt Senatorul, Generalul etc, iar atunci când sunt, totuşi, botezate, ori ne amintesc de poreclele maneliştilor, Didi Sfiosu, ori ţintesc în cineva, cum ar fi Dandu Patricianu, ceea ce nu este onest, din moment ce alţii nu sunt eroi cu cheie. Cât despre amintitul Didi Sfiosu, personaj care traversează mai tot filmul, el sare cu totul din ramă. Fost revoluţionar, acum consilier prezidenţial – ni se spune, că la treabă nu-l vedem - îşi petrece preaplinul orelor într-o crâşmă pitorească, în compania muzicanţilor lui Nelu Ploieşteanu, întru nemurirea Şarpelui roşu, intrat în legendă (şi) datorită lui Ştefan Iordache, de altfel interpretul zisului demnitar. Un dezabuzat, căruia nu-i mai rămâne decât să-şi îngroape amarul în cântece de lume şi să atârne emblema revoluţiei - fularul roşu - în cui. În cuiul unei cruci simbolice. Masivitatea lui actoricească este, mai degrabă, un document în sine despre arta lui Ştefan Iordache de a lua în stăpânire un personaj. Oricare ar fi el. Aşa cum fac, de altfel, şi Dorel Vişan, Horaţiu Mălăele, Răzvan Vasilescu, Mircea Diaconu, Mircea Albulescu, Gheorghe Dinică. Nu de actori buni ducem lipsă.

 


Galerie Foto

Cuvinte cheie: magda mihailescu, serban marinescu, ticalosii

Opinii: