Florian Pittiş este, după părerea mea, cea mai specifică realizare a televiziunii noastre din ultimii ani. E o realizare proprie, strălucită, pe care nu i-o poate nimeni fura, discuta sau contesta. În urmă cu 5−6 ani, Pittiş nu era nimic — azi e un teleeveniment. După ştiinţa mea, l-a descoperit „Clubul tinereţii”. Capul răutăţilor era Pittiş. Lunganul îşi făcea de cap, dădea din mâini şi din picioare atunci când trebuia, şi mai cu seamă, când nu trebuia, improviza, dedramatiza, găsea mereu câte o năzdrăvănie cu care să treacă prin faţa aparatului, nu accepta o relaţie normală între el şi aparat, şedea în cap când trebuia invers, şi şedea invers când trebuia viceversa, ţinea să „rupă gura”, să uimească — fără de care uimire, degeaba artă, degeaba actor, cum zice Diderot — era socotit un incorigibil teribilist. Corijând teribilismul, Pittiş — bătând în lung şi în lat platourile televiziunii, trecând de la emisiile de poezie grea şi complicată la variété — a devenit un actor mai modest, a pierdut adică trei litere şi a rămas un teribil. Un talent teribil. Tot aşa cum celebrul tenisman Năstase (daţi-mi voie să fiu şi eu Belphégor când trebuie şi nu trebuie) joacă acum în plină glorie, precum a jucat în primul său mare meci, din copilărie, cu Santana, luându-i primul set marelui Manolo cu 6−0! — tot astfel Pittiş joacă sub semnul copilăriei sale de la „Clubul tinereţii”: o frenezie a improvizaţiei, a gesturilor vii pe scheme moarte, o căutare febrilă a tot ce e năzdrăvan în mimică în gestică, o voluptate a trăznăilor serioase şi a seriozităţii dusă până la trăznaie. În noaptea de revelion a fost Tom Jones şi m-a dus ca pe un copil incompetent. Timp de 10 minute eu am crezut că am în faţa mea o peliculă cu Tom Jones într-o zi de mare graţie, cum n-a prins taurul britanic în viaţa lui; îndrăznesc a spune că Tom Jones ar trebui să înveţe de la Pittiş ce-i acela umor, chiar britanic. L-am văzut pe Pittiş într-o commedia dell’arte, într-o pantalonadă, valet al lui Pantalone (toată realizarea lui Alexandru Topos a fost un teleeveniment), tras pe sfoară, de un diabolic
Dinică, la barbut. Absolut uluitor — Pittiş în inventarea acelei gestici prin care candoarea devine tâmpenie curată, iar tâmpenia se preface într-un sentiment la fel de drag şi duios ca inteligenţa. L-am auzit pe Pittiş de nu ştiu câte ori în acel trio Anda-Dan-Pittiş (lansat de Bocăneţ) — unul mai „tare”. decât celălalt — l-am auzit într-o melodie normală: „Un, doi, trei”... şi ceea ce putea să scoată nebunul din cele câteva litere cântate era nebunie mare. Fiecare inflexiune de ochi şi glas era un gag şi — repet — un teleeveniment.
Nu ştiu câte posibilităţi zac în fiecare mişcare a lui Pittiş. Mă gândesc însă algebric: marea lui forţă parodică merge până în pânza albă a autoparodiei. Şi aşa cum „minus cu minus dă plus” — auto-auto-parodia ar trebui să-l aducă pe Pittiş în faţa acelui tărâm blestemat, dar suprem, care — chiar şi în aventura comică — se numeşte dramă. Va trece el dincolo?... Va trece Styxul? „Cine poate şti?” — cum zice cântecul nemuritor.
