Feerie și pedagogie

     Cronica animației
     Pentru animație, ziua copilului nu este numai la 1 iunie. Șansa ei este însă că, în ju­rul acestei vesele date, „produsele” sale nă­vălesc pe marile și micile ecrane într-o încân­tătoare rostogolire de culori și imagini. Noro­coasa coincidență cu aniversarea a douăzeci de ani de viață a uzinei de vise numite „Ani­mafilm” a deschis gălăgioșilor spectatori cu voci cristaline chiar și ușile unor cinemato­grafe care își fac de obicei programe de artă. Printre eroii cei mai răsfățați ai însoritei sta­giuni se numără fluturașii candizi și grațioși făcuți de Laurențiu Sîrbu protagoniștii seria­lului Trei prietene.
     Regizorul se pricepe ca nimeni altul să se adreseze publicului de-o șchioapă. El nu spune copiilor povești pe ton sfătos de bunic și nici nu încearcă să le câștige simpatia mi­mând naivitatea ca acei adulți care, pentru a „coborî” la nivelul lor, se prefac peltici. „Re­țeta” filmelor sale nu îngăduie niciodată ca duioșia să se transforme în dulcegărie. Auto­rul are darul invenției unor personaje cu „vi­no-ncoa” care, inspirat antropomorfizate, sunt zămislite după chipul și asemănarea puștilor de la grădiniță. Fluturașii intens colorați au ingenuitatea dar și curiozitatea băieților și fe­tițelor din categoria „Șoimii patriei”. Deschi­zând mirați ochii asupra vieții, ei par a întreba fără încetare „de ce?”. Întâmplările prin care trec în fiecare episod încearcă să le dea un răspuns. Rând pe rând, episoadele explică pe înțelesul lor și, evident, al suporterilor, „mis­tere” ale lumii înconjurătoare: încolțirea se­mințelor (Izvorașul), irigarea plantelor (Grădinița), prelucrarea inului (Șorțulețul) sau pole­nizarea (Căldărușa cu miere). Trebuie să re­cunoaștem că nu este ușor să discuți ecolo­gie cu spectatorii care n-au deslușit încă se­cretele tablei Laurențiu Sîrbu izbu­tește însă să facă din explicații un joc amu­zant, să topească informațiile în evenimentele unor istorioare cu suspans și cu gaguri. Re­gizorul nu se mărginește la lămurirea unor fenomene ale naturii. El știe că educația nu se face pe un ton posac și, prin pățaniile ve­sele ale eroilor săi, își învață publicul pre­școlar să își apere și să-și ajute prietenii, să se spele pe dinți, să salute politicos. O admi­rabilă lecție de prietenie este episodul numit O sămânță năzdrăvană în care unul din fluturi ia în grija sa o furnică proaspăt ieșită din ou, o hrănește, o plimbă și, cu înduioșătoare apucături materne, încearcă s-o învețe să zboare. Cu toată strădania elevei și a sârguin­ciosului profesor, lecția de zbor eșuează. De nedescris este amărăciunea celor doi prieteni care, deși țin mult unul la altul, tind să plece către mediul cărora aparțin: unul se simte în largul său în văzduh, altul pe pământ. Dar va­rianta modernă a „micii sirene” este opti­mistă. Furnica este primită cu entuziasm de suratele ei harnice iar fluturele generos este înveselit de tovarășii lui care îl invită la joacă printre florile parfumate. Aventurile celor trei eroi sunt cu „va urma”. Serialul lui Laurențiu Sîrbu continuă să depene povești grațioase și nu lipsite de tâlc. Priceperea regizorului de a face educație pe un ton duios și amuzant îl plasează printre cei mai inspirați autori pen­tru copii. El a înțeles perfect lecția lui Disney care a demonstrat strălucit că pedagogia și feeria nu se exclud.